cerul înstelat între Carl SAGAN și Stanislav LEM

Adesea se întîmplă ca atunci cînd cauți  ceva anume să găsești altceva, aproape cu totul diferit de dorința sau ideea inițială.

Cam așa mi s-a întîmplat și mie, cînd, răscolind prin bibliotecă și prin hard-disk, după niște texte mai vechi, despre Tunisia să îmi ajungă sub privire sau pe privire –nu mai știu- această fotografie

Alături de însemnarea: ” rezoluţia ONU privind statutul corpurile cereşti:  explorarea lor este gratuită în  toate statele”

Cred că am privit-o cîteva minute și mi s-a făcut dor de Înalt, de taină, de necuprins: mi s-a făcut dor de mine însămi, mi s-a făcut dor de altceva.

și – amintindu-mi  de Carl Sagan– nu am luat în mînă o carte, ci am revăzut cu plăcerea de la  prima vizionare un film realizat  (eu nu i-aș spune ‘ecranizare’) după  o nuvelă a sa : Contact.

Eu cred că pentru o generație, cel puțin, în anii cînd puteam călători doar cu  gîndul, el, astronomul care a înregistrat un mesaj de la marţieni viitoare din apropierea casei sale din Ithaca, New York, cu o cădere de apă cascadă în fundal,el ne-a învățat în serile de joi seara să cunoaștem și să înțelegem Universul.

Într-o carte a sa, Miliarde și miliarde, C Sagan scrie cam așa (traducere aproximativă): ” Lumea este atât de rafinată, cu atît de multă dragoste şi morală atît de adîncă, încît nu există nici un motiv să ne înşelăm cu poveşti destul pentru care există puţine dovezi. .Mult mai potrivit, mi se pare, în vulnerabilitatea noastră, este să  privim moartea în ochi şi de a fi recunoscători în fiecare zi, pentru posibilitatea/ocazia scurtă, dar magnifică, care  ne-o oferă viaţa”iar el a fost, poate unul dintre norocoșii care au știut să simtă acea ”oportunitate” oferită…

Am mai privit încă o dată  , fotografia’ și surprinzător sau nu, m-am gîndit la ”cerul înstelat deasupra noastră și legea morală în noi”, de care pomenește Kant și în acea clipă mi-am amintit că văzussem nu doar un film ce s-ar putea încdra la categoria sau genul SF, ci un film cu un final-mesaj poetic, dar  și cu o anume încărcătură morală.

Eiiiiiiiiiii, dar dacă este SF – sau cam așa ceva- și morală și mai ales dacă nu lipsește acel liant dintre poezie si dorință, dintre lege și morală, atunci merg, iau o carte superbă, șcrisă de un polonez și citesc: ” Eterna credinţă a îndrăgostiţilor şi a poeţilor că iubirea e mai perenă decât însăşi moartea, acea „finis vitae, non amoris”, care ne urmăreşte de secole, e o minciună. Dar această minciună e doar deşartă, nu şi ridicolă. Nici măcar o clipă nu am crezut că acest titan gelatinos, care a devorat în adîncurile lui sute de semeni ai mei şi cu care de atîta timp întreaga mea specie încearcă zadarnic să înnoade un oricât de firav fir de înţelegere, că el, care mă poartă orbeşte ca pe un fir de nisip, s-ar putea lăsa impresionat de tragedia a doi oameni. Dar a pleca însemna totuşi a distruge o şansă, oricât de infimă, poate existentă doar în închipuire, dar ascunsă în viitor.”

Cartea este SOLARIS, iar scriitrorul Stanislav Lem.

și am înțeles că trebuie să revăd filmul lui Tarkovsky.

Am îndrăznit eu aici să pun pe aceeași pagină trei nume : Kant, S Lem și C Sagan.

Dar, chiar dacă eu găsesc unele asemănări între cele două filme, nu pot să alătur, nici să compar un film ca despre care eu cutez a crede că merita mai mult în acel an decît Oscarul pentru imagine, pe de o parte și o Capodoperă, un film de artă, pe de  cealaltă parte.  Fie doar și secvențele în întregul și cu detaliile lor de la aniversarea lui Snaut, merită o ‘abordare-analiză’separată.

Dar despre ceea ce au comun sau ”tangențial” și ceea ce le ține la distanță unul față de altul, voi încerca să scriu acolo, adică aici .

(a pomenit cineva de Orson Wells și a sa  emisiune radiofonică din anul 1938 ?  …   🙂   )