… ca și cum

   Strig cuvîntul ca și cum ar avea fiu piatra, ca și cum ar avea fiică frunza.

 Mor si strig cuvîntul, ca și cum muntele ar fi munte, ca și cum vîntul ar fi plin de aer,

 Ca și cum albina ar avea țepi în coada ei cu țepi, ca și cum tu, dragostea mea, te-ai uita la  mine cînd dorm dus, unde dus? – dus și atîta.

                           NICHITA – Respirări : Pentru unii, pentru alții

 

                                            [Edit Sport-Turism -1982]

 

                                                ( scanat din volumul NODURI și SEMNE -Edit Cartea Românească )

 

 

                                     

amintirea unei intilniri frumoase, tristetea zilei de ieri, intrebarile zilei de miine

Am promis ca iti raspund si incerc sa o fac, chiar si fara diacritice ;

pe Adrian Pintea am avut sansa sa il intilnesc in afara scenei, tot intr-un foaier,  prin intermediul uni f bun prieten,  cel care a pictat acel profil cu frunze;

apoi, l-am simtit  pe scena, sau in film;

si mie mi-a placut adaptarea lui Serban Marinescu dupa JOCUL IELELOR, dar eu l=am ‘vazut ‘ mai   apoape de cum credeam eu ca este in Centrul inaintas moare in zori, sau in Eddie din Nebun din dragoste de Sam Shepard, dar pt mine va fi mereu Iorgovan, cel care alearga  printre copacii frumosi si ucigatori ai unei paduri, neostoindu-si dorul de multe, de prea mult/a/e…

cit despre interviul luat de Mile Carpenisan lui Arkan, am putea schimba impresii si pareri comune sau nu, cred ca ar fi interesant, desi e un subiect controversat si ar fi privit de multi cu dispret, cu mirare sau cu intelegere… ar fi fost o posibila postare, cu o incercare de a intelege noi mai bine spatiul, vremurile si vrem ea in care am trait si  continuam –asa cum putem  sa mergem mai departe;

spui ca alegi DRUMUL OASELOR;

eu nu cred ca voi putea sa vad ceva, as alege un documentar despre conditia si sacrificiul  celui care crede in adevarul pe care il slujeste;

dar am de lucru – altfel eu N U ma descurc- iar mina cere ingrijire,

cam atit, deocamdata!

🙂

CADEREA IN DERIZORIU SOLICITA AMINARE

Postare pt PAUL GABOR

Nu credeam ca se va ajunge pina  in faza asta a orgoliilor…

Dar cred ca este mai cinstit sa iti raspund CORECT aici, pe blogul meu;

Dar cum mina are de lucru pt a putea obtine banii de tratament – nu intru in amanunte pt ca NU SUPORT MILA NIMANUI!!!!!!!  -cred ca se poate acorda o aminare;

si tot fara ciorna va fi scris ‘raspunsul’

care nu va fi dat, pentru ca nu ii gasesc rostul


iar de ridicol si derizoriu, ma feresc atunci cind pot.

‘solidaritatea’ breslei si cea a blogosferei

Ireri a plecat udeva, intr-o lume mai putin zbucimata, sper.

in blogosfera, vestea s-a raspindit repede;

la trustul unde a lucrat timp de 10 ani— ‘stirea’ ca lumea presei este  in doliu, era a doua sau a treia stire;

Doar la o ora tirzie s-au difuzat intr-un mod mai potrivit imagini cu el, cu Mile Carpenisan ;

nu a fost nici realizator, nici stirist si nu aparea zilnic, de citeva ori pe sticla—era reporter ;

Blogul sau este scris pe un ton civilizat, nu are vorbe grele si nici picanterii sau glumite ieftine si nici  nu lasa  impresia ca ar vrea sa epateze.

Chiar daca azi va fi pomenit mai mult, eu nu voi  reveni cu UPDATE ;

Si intr-o astfe de lume, imi e greu sa incerc sa mai scriu despre omenia pe care inca o caut.

Meseria sau vocatia de jurnalist l-au  ‘ajutat’ sa traiasca intens si zbuciumat;

Acum, poate isi va gssi linistea.

ceva mai mult decît o amintire– un glas, un cîntec, o rugă

Într-o seară, cînd nu reușeam să îmblînzesc/ să stăpînesc mouse-ul am atins butonul aparatului radio și… am recunoscut o voce pe care o știam din copilărie, delicată, aparte, suavă, asemeni făpturii fragile care parcă sulfa cuvintele-sunete, încît atunci cînd aveam șansa de a o vedea aevea, mă temeam că va dispărea ușor și discret, ca un nor ușor sau ca un părere de ceață; anii au trecut, eu am mai crescut, iar acea voce o auzeam la RFI, destul de rar; cînd a revenit în țară,  am zărit-o la un televizor care nu era al meu,  iar peste cîteva clipe, telecomanda atotputernica a schimbat și figurile și cadrul și desigur și atmosfera.

eu, personal, nu agreez videoclipurile realizate gen colaj format .pps sau  alte formate, oricît de inspirate sau nu, ar fi imaginileș;prefer să văd interpretul;

de data aceasta, insă,  nu am ‘insistat’ în căutările pe net și  pentru a respecta cerințele WordPress-ului, am ales cel cu chipul pe care îl știam de pe vremea  cînd îngînam Dona-Dona și se aude limpezimea glasului de atunci (apa de izvor care curge este tot limpede, așa că…)

și am adormit ca  ‘într-un vis copilăresc’, din care aș fi preferat să nu mă mai trezesc; și poate ar fi fost mai bine

[crying ?… yes… thank]

neînțelesuri – înțelese

… uneori starea de boală se dovedește a fi și de folos, nu neapărat benefică;

Stai ‚la repaos’, refuzi să mai iei pastile și rumegi ceea ce nu prea înțelegi;

și nu prea înțeleg eu de ce anul acesta a început și continuă pentru mine destul urît pentru mine și nu vrea sa adeverescă deloc prezicerile astrelor;

nu prea înțeleg nici de mă mir că am deveni dependentă și de bloggerit sau de/și de blogosferă și de zilele în care îmi este f greu să dau și un click sunt zile pe care le consider nedrepte;

înțeleg destul de greu  – boala, probabil, desi la cap încă nu am nimic !- de ce unele legături-comunicare-prietenii, chiar, se dovedesc a fi în astfel de situații mai ‚aproape’, mai … prefer să nu găsesc cuvîntul potrivit… , decît cele știute, pierdute, regăsite de o juma’ de viață, dacă nu de mai mult;

nu pricep de ce nu pot să îmi adun puterile și gîndurile și să îmi țin/îndeplinesc promisiuneile de a trimmite cele promise, fie și în semn de recunoștiință față de semnul=gînd lăsat  aici, într-o formă sau alta, pe blog;

și cam multe – mai ales cele care ne marchează, nu cu patent veritabil, de fiecare dată-  zbaterea sau amorțirile noastre din real;

și totuși ceva-ceva am înțeles, poate pt atunci cînd voi reuși să ‚scriu’ din nou’;

am înțeles că pentru mine Speranța nu are  formă, ci doar chip (și chipuri), am înțeles că acele binecuvîntate ore astrale se masoară și în minutele de la un telefon care funcționează ca și mail-urile , cu sau fara attach, în dublu sens, că doar de aceea prietenia adevărată este dezintreresată, oricîte capricii ar fi de suportat, am mai înțeles că și atunci cînd nu mai am  nici o carte  de joc în mînecă, Dragostea  nu e nici miză , e mai mult decît o muză – aici  am încercat eu un neinspirat joc de cuvinte!- nu este substantiv, de nci un gen, cu atît mai puțin neutru, nu este nici altă ‚parte de vorbire’ și că este la fel de inefabilă ca acel ceva din care se naște și pe care se sprijină;

–-   mda, uneori în stările de reapaos  de nevoie la pat, ai sau obții și un cîștig:

îți mai micșorezi teancul de cărti de pe măsuță, ai timp și de filme și de muzică și de dat telefoane, întrebîndu-te/mă al cui o fi oare, numărul…?

ne-am amintit de cărțile lui Nabokov, am răsfoit reviste mondene, am incercat sa ne jucam, ‘improvizînd’ exerciții (?!)  de logică, pendulînd între scrierile  vechi și valoroase, dar și cam dificile din care am uitat nepermis de mult și romane polițiste, ne-am bucurat atunci cînd am reușit să scanăm, așa cum am promis, coperta unui album,    

și  încă  mai simțim bucuria lectuurii unei cărți superbe, fără a fi o Carte Mare, rămîne mai mult decît o carte care oferă o lectură plăcută;

dar despre această carte, “Istoria romanțată a unui safari” scrisă de Daniela Zeca Buzura,  despre farmecul cuceritor al acelei Afrtci, al deșertului care…, despre, tristețea chiu cu care închizi coperțile, despre  ademenitoarea melancolie care ți se topește în suflet și în trupul bolnav sau sănătos, aș vrea să mă încumet a scrie  altfel decît a povesti cartea sau a-mi exprima… ”părerile”

cartea a redeșteptat niște ”amintiri dintr-un vis” pe care nu cred că mai vreau să le pierd;

iar despre filme – pt mine a fost o spăptămînă lipsită de politică 🙂 – ei bine, calendarul meu reamintește că

în 19 marie 1895 la Lyon,  Fraţii Lumière realizează  definitivează  primul lor film, a crui premieră va fi pe 22 martie;

și tot într-=o zi de 19  martie, în anul 1989, Rain Man era marele cîștigător.

====================

Ieri am fost întrebată care a fost prima carte care m-a … fascinat–-   am spus sincer că nu știu, nu îmi amintesc  ce să fi răspuns? Că primele silabe citite și recunoscute au fost pe o revistă Cinema, aflată mereu în casă?

și pt că mîine nu cred că voi avea chef să merg la controlul medical,  voi încălca orice restricție și scriu de pe acum :     bine V-am regăsit la citit    [sper sa reusesc]

Neînțelesuri scrise de ne-acasă

            Scriem mai devreme decît ar fi trebuit și decît ne-am propus.   Ar fi fost preferabil să o fac(em) la întoarcerea acasă;

dar

 Nu ne vom aminti nici de vremurile  frumoase și vesele ale copilăriei,

   Nici de adolescența și anii tinereții proapete, trăite intens, cînd iubeam marea și ne împlineam la munte, răstignindu-ne dragostea pe o anume Cruce – sau așa credeam pe atunci- nici că am cunoscut în real o lume, care aici, în virtual pare  ‘închisă’ pentru noi;

 

Nu ne vom gîndi că erau vremuri cînd visam să facem cercetare și am ajuns  să ștergem printr-o semnătură munca unor ani, care ar fi putut să ne dea iluzia că putem să ne apropiem prin perseverență și de ceeea am fi dorit să facem;

 Nu ne vom gîndi nici la sănătatea neglijată și pe care acum nu o mai putem recupera;

 Nu ne vom aminti nici bucuriile și nici tristețile strînse într-un suflet care este obișnuit, chiar dacă unii l-au îndrăgit și născocesc și acum tot felul de șiretlicuri pentru a  nu-l lăsa pradă deznădejdii și cîte alte posibile suflete nu ne-ar învidia dacă s-ar ști cu adevărat cine este acel mag al sufletelor prin cuvinte– dar nu se va ști niciodată!

 

[ pt a evita speculții ieftine: acel magician al vorbelor nu se află în blogroll-ul meu, ci doar în / pe blog]

    Nu ne vom gîndi nici la copilăria mamei, spulberată de război, nici la refugiul bunicilor care, rămași doar cu fetițele și cu o ladă cu  cărți ( pe cei care au spart vagoanele cu lucrurile înghesuite  acolo, se pare că nu îi preocupau cățile…) au reînceput o ‘altă viață’ pe care s-au străduit să o trăiască demn și fără resentimente;

 Nu ne vom amintri nici că mîine  este o zi în care tata poate a ajuns mai departe decît l-a impiedicat boala atunci cînd a fost nevoit să renunțe la pilotat;

 Nu ne vom aminti ca în urmă cu cîtva timp – nu mult- a fost un sertar, dar  și acel ‘ajunge’, însoțit de  scuze care nici acum nu au atenuat duritatea literelor-sunete;

 

  Ne vom închipui că scriem  de acasă,  cu spatele la bibliotecă, neobservî nd nici o carte lăsată aiurea prin cameră,

 Pentru că nu putem înțelege  cum s-au scris atitea jurnale și memorii, chiar dacă unele poate nu s-ar fi vrut a fi publicate și din care am citit și noi ceva-ceva fără să fi înțeles măcar vreo idee ;

 Nu am înțeles că nu toți au darul și îngăduința/permisiunea de a-și mărturisi deschis  trăirile, de a-și face cunoscute preocupările, de a dialoga cu sine însuși….

 

 și pentru că tot nu am înțeles enirea un ui blog, ajunsă acasă îl voi lăsa așa, nu îl voi șterge, nu îl voi peria de scamele sentimentale, îmi voi aminti, poate, că astăzi cineva mi-a spus că unora dintre noi, cei mai fericiti, Dumnezeu le dă un dar magnific: să rămină toată viața copii. Ferice de ei, căci nu văd răutatea lumii…

      sau, acasă fiind, îmi voi re-aminti, ceea ce citisem cîndva––- hmmm, pe un mail ;

    viața fără singurătate ar semăna  a  bîrfă ;

    nu îmi place bîrfa, aleg, așadar, singurătatea.

 

 

 

 

    Iar atunci cînd voi redeschide blogul pentru a scrie, îmi voi aminti, cu siguranță și de Speranță și de Omenirea omeniei dar și de Omenia  omenirii din cotidianul real sau așa cum apare în blogolumea din blogosferă.

 

    și cam atît.

 

 

 

–––––––––––––––––––––––––––-

 

    mi-a fost greu să aleg între cele  două posibile ‘semne’ din ”calendarul meu” și care cred că  s-ar putea regăsi în însemnările de mai sus

în martie, de dor de ZOBAR….

     Aseară, în timp ce încercam să alung frigul care mă pătrunsese pe drumul spre casă, printr-o amăgire de somn, știind că în seara aceasta sau miercuri va trebui să plec la drum, a sunat telefonul– un prieten, intrigat de bucuria mea pentru The Hurt Locker, m-a ”somat”, aproape, să caut și să citesc o frază sau două despre cîștigătorul din anul 2000 – American Beauty; cam fără chef, am căutat și am găsit și am citit cu glas la telefon.

    Dar dintr-un caiet vechi a căzut/ a  alunecat asta     

 și oricît m-ar durea mîna o transcriu, așa cum am găsit-o, tot cu scrisul meu de atunci  

    Maxim Gorki însuși și-ar putea  sfărîma luleaua de o șa de lemn, iar inima de ciudă de a nu fi țiganul îndrăgostit  de libertate și de dragoste, așa cum furtuna se îndrăgostește de ceea ce distruge cu o clipă înainte de a muriîntr-o ploaie banală , cu farmecul stins…

 

”Ai Zobar, Zobar! ”

 

 

 

 

 

…. știu îmi îngînă cîntecul o gură roșie și sălbatecă, mușcînd o crenguță de măceș pitic

 

 

                                – Adrian Pintea  – SLAST-

    și mi-am amintit cum într-o zi de 8 Martie, l-am privit tîrguindu-se atît de frumos de natural  cu florăresele țigănci, aproape pe limba lor, încît cîteva clipe mai tîrziu, cind  am fost întrebată cu o oarecare mirare dacă floarea pe care tocmai o primisem rămăsese floarea mea preferată; am răspuns mulțumind și am pornit la pas în doi,  eu mai întorcînd pentru o clipă capul înapoi.

     Aș fi putut să las textul găsit pentru o dată mai potrivită, dar cum nu știu ce planuri are cu mine javra asta de viață cu care sunt în război declarat, m-am grăbit să o ‘pun/las’ acum ;

    Partenerei mele de luptă – cum să o numesc ‘dușman’?!?- îi reamintesc că nu îmi place să rămîn cu temele nefăcute sau neterminate,

 Iar Vouă , tuturor, poftă bună la mucernici !   

🙂

 Aghiuță, dacă treci pe aici, nu mai plăti satelitul închiriat, îți dau eu semn sau semnal, dacă pot; hai, pa!

 în rest, celalti, sau unii din real,  catre trec ușor și pe aici,  dacă vor, știu cum să mă găsească

wow – finally : OSCAR-ul își regăsește, oare, reperele de la inceputuri ?

„The Hurt Locker”, pelicula  regizată de Kathryn Bigelow, a primit premiul Oscar pentru cel mai bun film, la cea de-a 82-a ediţie a premiilor Academiei de film americane

„The Hurt Locker”, regizată de Kathryn Bigelow, a primit premiul Oscar pentru cel mai bun film, la cea de-a 82-a ediţie a premiilor Academiei de film americane

poate vom incerca o viziune proprie  peste timp a premiilor, atît cît am citit și cît am văzut noi …

                           iar astăzi noi toți,  Doamne și Domni – care se regăsesc cel puțin  pentru  zi cum vor asă fie 🙂 =

                  O ZI CU ADEVĂRAT FRUMOASĂ!

 

 

 

 

 

(acum, Ana, marș la treburi… )