astăzi pășim din nou pe ulița copilăriei

     Împreună cu cel care, născut în zi de Botez, ” în loc să fie tânăr, pierzându-şi copilăria, întinereşte cu copilăria-n el.”

 

Straiele băieţeşti îi fură întîia armură; chivăra de hârtie, întâia coroană; o vargă, întâiul sceptru; şi alungarea curcanului, întâia biruinţă.

În chipul acesta ajunse voievod al ogrăzii: ograda era el. Şi se supuneau toţi, căci colţii dulăului, care-l însoţea supus, erau pravilă temeinică şi temută.

Asemeni tuturor voievozilor, a vrut să întreacă hotarele care-i îngrădeau puterea. Astfel a ajuns la portiţă. Uliţa, străjuind în prag, l-a oprit să-l întreacă. Era prea mare pentru a se mulţumi cu ograda, dar prea mic pentru a se încumeta pe uliţă. Gata să plângă, s-a aşezat pe prag. Fără să vrea, mâinile lui au cules pietricele de pe jos, risipindu-le, ciocnindu-le, ascultându-le: erau şăgile şoptite lui de buzele uliţii. Şi el a uitat plânsul, şi a râs, şi s-a jucat zile de-a rândul cu buna şi bătrâna uliţă.

Era prietenul ei răsfăţat. Ea îi făcea mingi minunate, pe care doar le privea şi săreau: vrăbii. Ea îi înălţa zmeie mititele, felurit colorate, care zburau fără vânt şi se cârmuiau fără sfoară: fluturi.

Ea îi dăruia mătănii de os întortocheat, care se înşirau singure: melci.

Ea mânuind mâini nevăzute, le juca umbrele prin văzduh ca pe un zid: ciori.

Ea îi zugrăvea, cu cridă, pe acoperişurile caselor, sate pentru păpuşi: hulubi.

 * 

…Viata..
O privi pe Olguta cu ochii care privisera mereu viata in fata, dominind-o cu trupul batut de toata vinturile, de toate nevoiele, de toate greutatile.
Si intalni un zambest, cu duiosie ireverentios.
– Viata… e grea
Atat gasise ca sa bata medalia Infernului al carui miros ars il palpita in nari.
– Stiu.
Un „stiu” de ras topit. Era într-un început de april, într-o dimineaţă din acelea care împrejmuiesc pământul, ca un nimb vioriu – capul unui sfânt copil.

Uliţa se îmbrăcase cu soare. Copilul şedea în braţele ei.

Îi râdeau ochii, îi râdeau buzele, îi zburda inima în piept ca un buratec pe iarbă. Uliţa îl învăţase să privească primăvara. Ştia acum că primăvara e o duminică a pământului şi că florile pomilor sunt drăgălaşe ca surâsul… ca surâsul unui copilaş din leagăn; căzute de pe crengi, ele tot râd.

 *

Sunt cea mai mica fata a lumii intre randunelele ei fiindca ma infasor in intregul ei necunoscut. Privirea ta nu ma va gasi nicaieri. Amintirea ta nu are unde sa ma afle. Glasul tau nu poate sa ma strige si nu stie unde. Sunt intre cele patru zari: raspantia lor.
Cu zece ani in urma ti-as fi spus :”Cu-cu”. Dar sufletul meu si-a pierdut glasul copilariei. Stii sa asculti? Auzi vantul la fereastra? Auzi pasarile care pleaca si se intorc, ducand si aducand primavara? Stii ce-i nostalgia? Privesti uneori pe fereastra fara sa vezi nimic? Sunt pe acolo si intr-acolo, fara fiinta, o apropiere si o indepartare in preajma ta.

 

*

Sufletul nu e o casa cu multe incaperi,fie chiar nenumarat de multe. Sufletul e ca un mal la care poposesc corabii. Aceste corabii, fiecare din ele aducand altceva- unele rodii si curmale, altele molime, altele cantece, altele sicrie – sunt pribegile incaperi a acelei case vast inexistente care se numeste suflet. Unele se ineaca si dispar – desi ” sunt” pe fund – altele, razletite, apar o data numai, in fum de ceata si geamat de sirene. Si mereu e altceva. Alte suflete, dar ceea ce e ingrozitor e ca toate insufletesc acelasi trup. . .

 

*

Dar iata, intr-o zi Ursu nu s-a mai desteptat din somn.
– Nu le mai spunem copiilor, au hotarat parintii dupa ce s-au sfatuit.
Si l-au ingropat in taina, coperindu-l cu pamant de veci.
– Ursu! Ursu! Ursu!
– …
– Unde-i Ursu? au intrebat copiii acestia, intocmai ca cei de odinioara.
Dar Ursu n-a mai fost.
Caci tot ce-a fost odata, niciodata nu va mai fi.