Bun găsit blogosferă, bun găsit blogolume, bun găsit blog

 

     Bun găsit tuturor!

  Bun venit an  2010 ! – ești proapăt, arăți fumos ca înfățisare (hmmm, aproape în  sistem binar…). Fratele tău sau ce fel de rudă îți este și care tocmai a plecat m-a lăsat spre sfîrșit să mă plimb, să hoinăresc nițel, dar la despărțire, ca semn de rămas-bun, mi-a dat o tăviță plină de pastile și prafuri pentru răceală  – de la tine vreau mai mult decît orice, sănătate. Ne-am înțeles, așadar!

    Deocamdată, tăvița se golește și se completează la loc, iar acea stare de bună dispoziție de care știam cîndva, se cam lasă  așteptată.  Iar eu, printre ceștile cu ceaiuri calde, pastilele, batiste de hîrtie și altele care mă șicanează, încerc să uit să pun termometrul sau să fac deja plan-program pentru săptămîna viitoare.

    și cum Moșul a fost destul de bun cu mine (sîc!),am ce să citesc, am ce asculta, am cu ce să scriu,doar că nu prea am acea stare necesară; ceva-ceva tot a uitat Moșul, dar îți spun mai tîrziu.

               Dintre cărțile primite, aleg una pe care  de cîteva luni vreau  să o citesc și cum nici timp nu prea am avut am așteptat să o găsesc printre cele lăsate de Moș, așa cum mi s-a promis.

        Iau în mînă Supleantul de Petru  Popescu; subiectul cărții îl știu/știam, am   auzit si citit păreri și opinii mai mult sau mai puțin avizate, oricît de greu ar fi de crezut, m-a interesat mai puțin cît de adevărată   ar fi putut să fie pasiunea unui tînăr scriitor considerat și rămas pînă astăzi, (îndrăznesc să cred!…)  figura sau semnătura  emblematică, „simbolul” generației sale, îmi era dor și eram curioasă de  scrisul său de acum. Atunci cînd ai citit tot ce a apărut scris de el în românește, chiar și cele cîteva traduse, iar peste  ani și peste atîtea lecturi și întîmplări cel puțin bulversante,  la stupid de banala întrebare, dar care, vai!, te dezgolește pardon!, te ”arată” atît de bine -”ce cărți sau ce carte ai lua…?”- răspund fără să mă gîndesc mai mult decît o miime de secundă, de fiecare  dată : PRINS. Cartea citită acum, am comparat-o în gînd, pentru mine cu celelalte șui mi-a plăcut mai  puțin decît cele scrise înaainte de a pleca și mai mult decît cele scrise dincolo, departe; iar atunci, nu cred că a părăsit România cu adevărat niciodată. Inegală ca stil, cu unele inadecvente conjucturale (???), incitantă pentru unii, poate prin personajele sale, mie cartea mi-a lăsat o stare care a copleșit pentru o zi senzația sau starea de boală– am zîmbit cu adevărat pe alocuri, sau  amar de cele mai multe ori, am lăcrimat cînd adevărul sau, mă rog, veridicitatea amintirii a ceea ce  este pritenia sinceră a durut tocmai prin neputința de a o păstra.; mi-a plăcut povestea de dragoste din carte și rămîn curioasă nu dacă ”fiica puterii” a fost îndrăgostită de tînărul scriitor, ci mă întreb și acum oare cine este  acea femeie al cărei nume se regăsește în cea mai frumoasă  dedicație citită de mine și de ce a schimbat dedicația la reeditarea cărții după anul 1990….

 Mai frumos decît a scris cineva pe un blog drag  mie, eu nu o pot  face….

Sună telefonul ; un prieten,Vlad, mă întreabă  dacă am primit colecția cu filmele lui Tarkovski, ei, bine, tocmai pe accea nu o primisem din ceea ce așteptam…… poate l.a anu’…   ”eu am primit o muzică grozavă! Cobori pînă la noi? Doar travesezi; merită, crede-mă!” Am explicat că sunt răcită și după ce am închis, mi-am amintit ca am o carte  împrumutată de la ei :   De vorbă cu Marina Tarkovskaia, sora regizorului Andrei Tarkovski de Elena Dulgheru. Am luat cartea cu oarecare ciudă, dar hotărîtă să o citesc,  nu mă simt bine, o răsfoiesc ușor cu gîndul să o reiau serios seara;  citesc : Tarkovski – Cel Întăi Chemat al artei a şaptea .    .. bine, bine. E mare, e genial, e copleșitor, dar nu cred că este singurul ”chemat”, chiar dacă sora sa spune că ” povestea Călăuzei este povestea lui Hristos”….   Doamne și cum s-a mai interpretat   acdeastă minunăție de film, cîte simboluri mistice sau profane, chiar politice i s-au găsit… și poate poentru că este început de an, îmi amintesc cu aproximație ceva din rugăciunea Călăuzei ; ” Fă, Doamne, ca tot ce-au sperat să devină realitate…”

 și o alunecare ciudată a gîndului, pe care nu îl las să apropie scriitorul si profesorul din Zonă de scriitorul mai tînăr și o femeie matematician care încearcă să evadeze în singurul refugiu pe care crede ca și-l poate permite….

   nu vreau să greșesc, dar Călăuza  lui Tarkovski, spune cam așa: ” ce-i mai important, să creadă in ei însiși  …. slăbiciunea e o minune, tăria e un nimic… ”

    pe ultima pagină a cărții lui Petru Popescu citesc ; ” unește-ți ritmul pasului cu ritmul unduirii punții și-ți vei găsi ritmul firesc…”

 

         Acea matematică a lacrimii din Nostalgia o    las acum deooparte;

iar eu mă gîndesc la doi oameni hărăziți, două talente [nu, nu le compar  !!!] care nu s-au mai regăsit pe sine cu adevărat departe  de casă.

și aud rîsul fetiței din biserica din Andrei Rubliov și asta poate pentru că

am primit un colaj unde am citit :

Să vă aducă anul 2010 mai mult timp să rîdeți …. pentru că …rîsul este

muzica sufletului