În numele bunului-simţ, mulţumim, Domnule Radu Cosaşu!

Abia aseară am citit articolul din Dilema Veche şi m-am simţit, parcă, mai puţin vinovată pentru toate abjecţiile de pe net sau din media, de toate felurile, ale unor fanatici înregimentaţi sau nu, coloraţi/ vopsiţi sau nu.

S-a mai strigat cîndva, nu foarte demult, ‘moarte intelectualilor’, iar atunci, unii au avut curajul să reacţioneze.

Acum, ca  şi atunci, ei, cei blamaţi de către semi-docţi (?!?) vor supravieţui.

Mai binre decît o scrie Radu Cosaşu  în rîndurile  transcrise/preluate mai jos,  eu, personal, cred că puţini o pot face

[     şi Da, cred că viaţa îsi continuă parcursul firesc pentru fiecare,  iar e voi reuşi să îmi recapăt mobilitatea tendoanelor de la mîna  care mă va ajuta să mînuiesc mouse-ul,  fie doar şi pentru a putea citi, deocamdată, blogurile care  îmi sunt dragi şi familiare]

Offf, că nu pot să mă abţin:

Cu gîndul prins într-o mare nedumerire fată de o  (altă) personalitate pentru scrisul căruia admiraţia mea rămine neştirbită, scriu: cînd cineva jigneşte, sperînd că umilînd pe cineva care îi este cu mult superior, există,încă, în democraţie şi opţiunea de a nu-l vota, prin neprezentare, pe cel care te loveşte ( ca o minimă  morală…)

Radu COSAŞU | din vieaţa unui extremist de centru

Natura talentului

Addenda la jurnalul lunii noiembrie 1989

Bun, de acord, e cum spune Sandburg, bătînd o ulucă în cosmica ogradă a poeziei:

„toţi vor să joace Hamlet!“

Mai toţi actorii, indiferenţi la cele întîmplate părinţilor,

vor să ia un craniu în mînă şi stînd într-un peş

să se întrebe: să dormi? să mori?

toţi ţin să dea sfaturi altor actori,

s-o alunge pe Ofelia – chit că în viaţa lor nu au refuzat nimic –

să se lăfăie între înţelepciunile lui Polonius şi Horaţiu,

toţi vor să joace Hamlet –

numai Mircea Diaconu, nu!

De cîte ori îl văd (ca duminică seară, el inginer agronom, contemplînd şi comentînd, acasă, un interviu al lui la tele – Viaţa satului, sărind în sus că i s-a redus din bogăţia de idei la hectar)

asta-mi vine în cap, umplîndu-mă de plăcere şi rîs:

„Toţi vor să joace Hamlet…“

Pe el un deget a scris mare cît toate zilele

că n-o să fie niciodată Hamlet sau Lear sau Macbeth şi din acest

„blestem“

Diaconu – apt şi mîine pentru un Kir Ianulea – abia că înfloreşte şi se dezvoltă

ca într-o binecuvîntare pogorîtă din însăşi interzicerea clişeului.

Nimic trudnic, umflat, gargarisit în talentul lui care se simte cel mai

bine printre cei mici, iuţi, tenaci şi naturali,

acei care asigură vigoarea şi tainicul scandal al firescului

sub soare şi stele.

Nici o încordare urîtă de venă,

nici o grefă artificială,

nici o îngroşare de glas.

Dacă există o monotonie în arta lui –

acea monotonie necesară care consacră importanţa unei creaţii –

ea provine din dezgustul de măsluire.

Şi atunci unde ar fi vicleşugul care dă sensul şi hazul oricărui

comediant, chiar cînd nu pare muncit de tragedii şi nicicum de inocenţă?

La Diaconu trebuie s-o luăm pe aici: pe orice pune mîna, ochiul, pasul,

pe un măr,

pe o tobă,

pe un telefon,

pe o căciulă,

pe un prieten pe care-l întreabă: „de ce faci pe nebunul?“,

pe un radio la care ascultă un meci, lucrînd pe o schelă,

pe un buletin de identitate,

pe o bară de troleibuz,

pe un păhărel de tulburel,

pe o vită,

pe o gînganie

sau pe o namilă –

pe absolut orice din jurul său,

pe tot ce mişcă, rîul, ramul, dramul, drumul, drama,

el produce şi insinuează, prin naturelul privirii şi vorbei,

cu acel elan al somaţiilor adolescentine,

aceiaşi întrebare angoasantă, anormală, (din ce în ce mai) nefirească,

dar şi cea mai „artistică“, pe măsura măreţei din veac:

îţi eşti sau nu-ţi eşti credincios?

De joacă în Hamlet sau nu, actorul cel bun tot acolo ajunge.

De „bătrîna sepie“ Shakespeare nu se scapă cu una cu două – şi nici nu ar

fi bine,

nu mai spun ce păcat.

Aceasta a fost forma iniţială a articolului despre Mircea Diaconu prin care sugeram în urmă cu 20 de ani, la 29 noiembrie 1989*, caracterul poetic al creaţiilor lui. Această formă nu a fost acceptată „de foruri“ fie că textul era prea lung (mică ipocrizie), fie că în acele zile de maximă vigilenţă ideologică era interzis şi devenise subversiv „să lauzi şi să cînţi“ pe altcineva decît pe Marele Cîrmaci. Cules „la rînd“, în „proză“, ca un telecinema obişnuit, textul a apărut în România literară la 30 noiembrie 1989. Sper ca, sub noua tiranie a politicii la zi, textul să-şi fi păstrat ceva din inadecvarea sa conştientă.

______ * vezi Dilema veche nr. 302