O faţă a ADEVĂRULUI văzut de către un mare ARTIST

după ce văzusem filmele lui Cristi Puiu si  Corneliu Porumboiu, sub impresia puternică de atunci, scriam că sunt cele mai bune filme româneşti realizate în aceşti ultimii douăzeci de ani, dar acum vreau să precizez filmele: aparţinînd generaţiei tinere, ale noului val’ din cinematografia noastră;

pînă astăzi, pentru mine nimeni nu a egalat cu nimic   acel terifiant film al lui Lucan Pintilie,  Balanţa

şi pentru că  deşi este abia  la începutul său, actuala campanie electorală a reuşit să mă înepărteze de dezbateri televizate sau alte forme de … manifestare, exprimare… (nu găsesc şi nici nu caut termenul potrivit!), considerînd că eu deja am scris sau m-am ‘exprimat’ cam prea mult şi prea deschis -deşi este dreptul meu, înca!…- mă voi abţine de la a mai comenta ‘lupta politică’, pardon, competiţia  onestă pentru funcţia supremă în stat,

dar îmi permit să consider valbile şi actuale cuvintele din finalul altui film regizat de  către acelaşi Lucian Pintilie  – din Reconstituirea

(cerîndu-mi scuze pentru duritatea lor, însă nu şi pentru adevărul lor)

este adevărul mărturisit de către un mare artist care crede că:

‘..eu am sentimentul că mă mut. într-un alt spaţiu. Nu pot incă să-l definesc. E o noua locuinţă. Toate amintirile strigă dupa mine să nu le uit.’