Şi a fost măturia unui răzvrătit în căutarea lui Dumnezeu

Sîmbătă seara, supărată, încă, pe mine însămi, am luat telecomanda şi am început să butonez: pe TVR Cultural era un documentaar despre Pier Paolo Pasolini, film din care am pierdut primele zece minute… m-am aşezat mai bine , am pus telecomanda deoparte, mi-am potrivit ohelarii şi am privit atent şi cu interes.

de pe coperta volumului "Scrieri Corsare"

Mă aşteptam să aflu mai mult şi mai multe despre filmele sale, ştiind că sunt creaţii controversate şi prilej sau motiv de /punct de plecare pentru o polemică şi astăzi, la 34 de ani de la moartea sa bruscă şi tragică ( ca orice moarte…), rămasă plină de semne de întrebare.

Nu am reuşit aseară să aflu mai multe despre filmele celui despre care s-a spus caă a avut trei idoli: Christul, Marx şi Freud. Eu nu am văzut decît Mama Roma – la Cinemateca de pe Eforie  (îi mulţumesc şi acum lui Mircea, colegul de an, cu care împărţeam abonamentul)- ,apoi, în anii care au urmat, doar Teorema (din care a trebut sa intuiesc, fiind netritata din italiana) şi Evanghelia după Mattei, ambele, în condiţii de  copii piratate.Sper să nu mi se ceară să spun cine le-a ’piratat’, pt că nu ştiu, dar le recomand celor curioşi şi nu numai lor să vadă acele filme, ca şi celelate pe care eu nu am avut posibilitatea să le  văd, de la Accattone şi pînă la ultimul său film Salò, filme în care sacrul se  întăneşte aproape pînă la îmbinare cu profanul, unde se reînutîlnesc marile şi obsedantele teme: sacralitatea violenţa şierosul (prefer acest termen, celui de iubire, doar ca… nuanţă sonoră, să zicem…).

L-am văzut şi auzit pe Pasolini vorbind despre percepţia sa asupra societăţii italiene scăpată de fascism şi acapartă de ’răul’ societăţii de consum;  un Pasolini mai puţin extremist decît m’aşteptam, rafinat, lucid, măcinat de îndoieli şi întristat dedezamăgiri, un intelectual de stînga, format la şcoala lui Gramsci, dar fiind un ateu, după cum singur mărturiseşte,  care trăieşte cu nostalgia unei credinţe.

Poate, cîndva, voi reveni, asupra acelei seri în care am văzut-o pe Anna Magnani vorbind singură în finalul  din Mama Roma.  Documentarul de aseară m-a ’trimis’ să caut ceea ce ştiam că citisem cu ceva timp în urmă şi chiar dacă aş fi  găsit revista, tot nu aş fi putut să o scanez în condiţii bune; şi iată cum, încă o dată, apelez la net şi  generosul Google:

Who is me. Poeta delle ceneri

Pier Paolo Pasolini

Traducere şi prezentare de Claudiu Komartin

(…)

În ’60, am turnat primul meu film, intitulat Accattone.

De ce am trecut de la literatură la cinema?

Printre întrebările previzibile ale unui interviu, una este inevitabilă, şi a fost aceasta.

Răspundeam mereu că am făcut-o pentru o schimbare de tehnică, că aveam nevoie de o tehnică nouă pentru a spune un lucru nou sau, dimpotrivă: că spuneam acelaşi lucru mereu şi că din cauza aceasta trebuia să schimb tehnica; în funcţie de diferitele variante ale obsesiei mele.

Dar nu eram sincer decât pe jumătate dând răspunsul acesta

(…)

Şi atunci am mărturisit motivele obscure care au stat la originea alegerii mele: de câte ori nu declarasem, plin de furie şi nesocotinţă că vreau să renunţ la cetăţenia mea italiană!

Ei bine, abandonând limba italiană şi, odată cu ea, progresiv, literatura,

renunţam la naţionalitatea pe care o aveam.

Îmi refuzam originile mic-burgheze, întorceam spatele la tot ceea ce e italienesc,

protestam, cu naivitate, punând în scenă o renegare care, în chiar momentul când mă umilea şi mă castra, mă exalta. Dar nu eram încă pe deplin sincer.

Pentru că cinematograful nu este doar o experienţă lingvistică, ci, în măsura în care este cercetare lingvistică,   devine o experienţă filosofică.

(…) În jurul meu, burghezia italiană este o bandă de asasini.

Şi nu sper, desigur, la o primire mai bună  din partea burgheziei americane.

În lumea capitalului, viaţa este un pariu

pe care îl câştigi sau îl pierzi: aceasta e condiţia umană a laicităţii burgheze.

Cel care se descoperă, sau care mărturiseşte,sau nu se teme de ridicol, sfârşeşte prost: aşa e legea.

Dragi americani, non-pacifişti şi non-spiritualişti, adică enormă majoritate dreptcredincioasă,Dumnezeul vostru este un idiot ca orice cetăţean mediu  care îşi doreşte din toate puterile  şi din tot sufletul să fie precum ceilalţi: din cauza acestei iubiri nebune pentru egalitate, el urăşte egalitatea.

Care dintre voi a plans pentru tânărul grec condamnat la moarte pentru obiecţie de conştiinţă?

(…)

Astăzi vă voi spune că trebuie să fii angajat nu numai în scriitură,  ci şi în viaţă:

trebuie să rezişti scandaluluişi mâniei, mai mult decât oricând, naiv ca un animal dus la abator,

trăind frământările victimelor: trebuie să-ţi rosteşti mai tare decât oricând dispreţul faţă de burghezie, să urli împotriva vulgarităţii ei, să scuipi pe irealitatea pe care şi-a fabricat-o şi pe care o consideră unica realitate, să nu cedezi printr-o faptă sau printr-un cuvânt, să-ţi păstrezi ura totală faţă de ea, de poliţia, magistratura, televiziunile şi ziarele ei. Iar aici,eu, mic-burghez care dramatizează totul, atât de bine crescut de mama lui în spiritual blând şi timid al moralei ţărăneşti, vreau să împletesc elogiul murdăriei al mizeriei, al drogului şi al sinuciderii.

Eu, poet marxist privilegiat ce are la îndemână toate instrumentele   şi toate armele ideologice pentru a combate  şi destul moralism pentru a condamna scandalul, eu fac acest elogiu pentru că drogul, oroarea, furia, sinuciderea  sunt, laolaltă cu religia, singura speranţă care rămâne:

contestare pură şi acţiune  după care se măsoară nedreptatea imensă a lumii.

Nu e obligatoriu ca o victimă să ştie şi să vorbească.

(…)

Niciodată Italia nu a fost mai dezgustătoare decât e azi.

Mai ales de când cu trădarea intelectualilor,cu revizionismul partidului comunist,lup care,de această dată, e cu adevărat un mieluşel –pe coperta revistei Spiegel, tovarăşul Long avea un chip servilde om de litere ce încearcă cu disperare să fie la modă,  respingând astfel  întreaga violenţă palingenezică a comunismului:

da, şi comunistul este un burghez.

(…)

Ei bine, vreau să-ţi mărturisescînainte de a te părăsi, că aş fi vrut să fiu compozitor, să trăiesc printre instrumente în turnul de la Viterbo pe care nu reuşesc să îl cumpăr,în mijlocul celui mai frumos peisaj din lume, unde Ariosto ar fi fericit să se vadă recrea cu toată simplitatea stejarilor, a dealurilor,  a apelor şi a râpelor, iar acolo, să compun muzică, singura acţiune expresivă, poate, înaltă şi nedefinibilă

ca acţiunile realităţii.