Poveste [blogul ca jurnal aberant]

Lumsa, buna si desteapta mea prietena, tu esti unul dintre motivele pentru care iubesc si urasc deoptriva Internetul, ti-am promis o poveste; iata una adevarta;
[ cei care sunt obisnuiti cu mine pomenind doar despre poezie sau indraznind a-mi da cu parerea despre politica, ca si cei care cred ca scriu doar din capriciile unor aberatii juvenile, ma vor recunoaste si astfel, mai mult sau mai putin; ceilalti, nu vor citi – e simplu, nu-i asa ?]
Silueta inalta si subtire a unei tinere femei parasi carararuia de munte, facand cativa pasi la dreapta; se aseza pe o bucata masiva din lemn ce fusese candva trunchiul unui copac; asprimea si umezeala urmelor de muschi ii redestepta o senzatie reconfortanta; isi indrepta cu oarecare teama, dar si cu speranta privirea spre cealalta parte amuntelui: da, Crucea era acolo, inalta, frumoasa, semeata, strajuind tainele muntilor si ale cerului;
Tanara femeie se lasa relaxata sa fie atinsa de lumina blanda care se strecura printre crengi; inchise cateva clipe ochii.
Era o dupa-amiaza frumoasa de august, cand soarele inca nu apusese; o pereche tanara incerca sa urce spre varful muntelui; o mana puternica, dar frumoasa, prinse mana delicate a femeii, ajutand-o sa ajunga pe platou, apoi, cu un gest tandru, o ajuta sa isi dea jos rucsacul de pe umeri. Dupa ce bausera cate o gura de apa, barbatul facuse cativa pasi si aparu cu o floare de colt, asezata pe un bulgare de zapada si i le intinse femeii sale :
‘ sa iti fie talisman pentru toata viata!’;
‘dar se topeste…’
‘ tu stii bine ca ceva din interiorul tau poate sa mentina si ceara si zapada neatinse, nu iti face griji’
Increzatoare in spusele barbatului, femeia se ridica si se indrepta spre acel loc unde visase atat de mult sa ajunga; si voia sa fie fotografiata acolo, intinse bratele, ca sa si cum ar fi dorit ca trupul sau sa se confunde, sa acopere bratele Crucii din varf de munte; barbatul isi potrivi aparatul de fotografiat si facuse un click; nemultumit, facu inca doi pasi inapoi si mai prinse pe film inca doua instantanee; apoi, mai facu un pas in spate –ultimul…
Pe obiectivul aparatului de fotografiat recuperate de catre salvamontisti, aflat acum pe masuta unui salon de reanimare, se putea vedea conturul femeii care acum murmura, neputincioasa sa se mai roage catre Cer : ‘ te rog nu muri, te rog! Mai ai atatea frumuseti de adaugtat lumii, nu e drept sa nu rezisti!’ ; cand linia aparatului medical a aparut dreapta si continua, ea s-a uitat fix la aparatul de fotografiat.
…..Simtea atingerea binefacatoare a luminii si deschise ochii – acum se sintea linistita: marea ei dragoste ramasese rastignita pentru totdeauna acolo!
Se auzi un glas vesel de copil:
‘ Mama, uite, am gasit o veverita ‘– o tinea strans in brate:
‘O fi Chip sau Dale?’
‘ Nu stiu, dragule, dar las-o jos, sa alerge singura si libera, doar asa se simte bine.’
‘Nu pot sa o iau acasa?’
‘Nu cred ca s-ar simti mai bine decat aici, printre prietenii sai.’
‘ Dar daca ne intoarcem sa o gasim pe cealalta?’
‘ Nu stiu, vom vedea…’
‘Atunci il voi intreba deseara pe tata, cand apar stelele si tu deschizi acea carte cu floarea presata , in timp ce asculti… cum se numeste, mama, cantecul?’
‘Ne me quitte pas’
‘Aha, da, promit ca nu am sa mai uit; dar ce inseamna?’
‘ Sa nu ma parasesti’
Copilul tacu si se uita indelung dupa veverita care alerga in adancul padurii. Femeia prinse manuta copilului si strangand puternic din buze, simtandu-si sufletul ca intr-o floare de menghina, incerca sa opreasca lacrima din coltul ochiului. Se indreptau spre luminisul la capatul caruia se afla soseaua care ducea spre casa, spre viata. Spre viata care trebuia sa continue.

[doar copilul, care nu a mai avut timp sa se nasca, este pesonaj de poveste]
in timp ce picta tabloul, cel inghitit de haul prapastiei asculta Concertul nr 23 pentr pian de Mozart
Concertul nr 23 pentr pian de Mozart
portret cu frunze

Anunțuri

10 răspunsuri la „Poveste [blogul ca jurnal aberant]

  1. Anamaria,povestea aceasta m-a cutremurat,este adevarata?!,daca este,sa stii am avut un prieten care a murit in timp ce se fotografia pe buza prapastiei,Dumnezeu sa-l odihneasca! o seara frumoasa Tavi 😦

  2. ana
    tabloul e atat de puternic inact imi pare ca-mi cresc frunze pe toata fata vazandu-l; tabloul e atat de verde incat vreau sa iau povestea de fata drept lirism
    si parca nu pot din tablouy parca tresare realitatea aceea dureroasa a unei iubiri frante fara drept a unei vieti care se coloreaza in frunzele buze in frunzele pleoape in frunzele sprancene
    as vrea sa fie o poveste si sa nu doara
    as vrea sa fie un tablou care sa mai poata fii pictat inca o data cu frunzele toamnei sa prinda culorile in toata splendoarea lor

  3. … iti las doar semn ca am venit… citit…
    mai, suflete, intuiesc ca este realitate si ma termina. va trebui sa revin. acum nu pot sa articulez mai mult.

  4. …am inchis computerul… am dat sa ma culc.. nu pot. atrebuit sa vin inapoi… sa-ti scriu.
    m-a tulburat din cale afara ce am citi aici. acum inteleg franturi de gand, de fraza, de tot. piesele puzzle-lui s-u pus impreuna in sfarsit.
    citeam mai devreme ce scria gala… si cat de usor umbla ea cu cuvintele, cu stie sa mangaie cu ele… dar eu nu pot, cu totea ca as vrea sa te mangai, cumva… chiar daca este inutil. as vrea sa-ti spun o sumedenie de lucruri, dar orce as spune nu poate ajuta… asta stiu bine. imi pare nespus de rau ca ti-a fost dat sa treci prin asa ceva. este infernal. este o tragedie crunta si nu-i de mirare ca esti inca marcata… pentru ca acum inteleg ca pot folosi timpul prezent. nu stiu cati n-ar ramane marcati pe viata din asa ceva, dar va trebui, TREBUI, intaresc si sublniez, sa faci PACE cu ce s-a intamplat. va trebui sa te asezi sistematic, tu, cu tine insati, in liniste si sa-ti spui ca lasi acest trist eveniment sa se indeparteze… ca-l lasi sa ia un loc secundar in sufletul tau… cat pare de aberant si imposibil, cu o oarecare vointa, vei putea. in mod normal, creierul tau ar fi trebuit s-o faca singur, dar tu o pastrezi, cu sufletul, la aceiasi intensitate… si nu se poate „sedimenta”… timpul nu-is face treaba lui, de estompa trecutul. si asta pentru ca nu-i dai voie. pentru ca e-a durut atat de mult incat ti se pare anormal sa-ti permiti sa uiti, sa nu te mai doara, sa n-o tii in actualitate… si, astfel, continua sa te doara la fel de mult. este normal sa te fi durut atat de mult, dar este normal si s-o lasi sa treaca!face parte din firea lucrurilor, cat este ea de crunta uneori. de uitat nu vei uita niciodata, asta-i clar, dar poti sa reduci acesta durere permanenta…
    vezi? eu nu sunt talentata la cuvinte cand vine vorba de situatii de genul asta. parca am pietre in gura, nu limba care stie a articula… dar as vrea sa ma fi inteles, simtit, chiar si asa, mai din topor.
    fa pace cu tine insati, cu toata tragedia asta, pentru ca te chinuie prea mult. meriti liniste si pace, chiar daca tu ai ramas, iar el… nu! viata este destul de grea oricum. bolovanul tau este urias, gigantic. mai ia din greutate, altfel te va strivi cu totul. fa-o!

  5. @Tavi: un gind pios pentru toate sufletele ajunse ACOLO ; – multumesc!
    @Gala: credeam ca doar pt mine impactul tabloului
    este atit de puternic; da,Gala, este o poveste care doare; exista -se spune- cuvinte care zidesc, dar cuvintele tale, asa cum spune Lumsa, alina si mangaie; as vrea sa iti pot arata vreodata alte portrete si lucrari, mai aproape de ca modalitate de suprarealismul care ne este drag; acum, scriu doar atat; am adugat putin lirism, tocmai sa nu ma mai doara prea tare; multumesc, Gala!
    @lumsa: acea clipa ramasa acolo, in virf de munte, se
    va conjuga pentru mine mereu la INICATIV PREZENT, cu
    toate meandrele prin care a trebuit sa imi port ‘pietroiul’; de resemnat, nu stiu daca as putrea sa o
    fac pe deplin vreodata, dar incerc, asa cum spui tu, sa
    o pstrez cu grija gindului curat, intr-un sertar
    aparte… offff, tie trebuie sa iti cer iertare! as fi
    putut gasi alta poveste, dar scriind, sincer, m-am mai
    ‘eliberat’si iti multumesc si tie!

  6. Anamaria,
    pentru multi eu sunt o guraliva- m-ai lasat fara cuvinte, dar nu pot pleca de la tine, ca si cum n-as fi citit.
    Nu pot sa-ti spun nici macar vorbe de consolare, nici sa-ti spun ca timpul sterge- iti spun doar ca o fiinta buna astazi m-a indemnat sa citesc in Biblie:-pagina 969- capitolul 3″Sufletele dreptilor sunt in mana lui Dumnezeu si chinul nu se va atinge de ele”.
    As vrea sa-ti cuvinte de incurajare, dar nu gasesc pe masura, as vrea sa te imbratisez si sa-ti spun ca vei trece si vei merge mai departe.
    Daca le crezi, considera ca ti le-am spus.
    Sa-ti dea Dumnezeu PUTERE si SANATATE!-

  7. hmmm si eu care credeam / vedeam acel bolovan in alta forma. Stiam ca e greu, ca e mare, ca te strivesti sub greutatea lui… nu-i intuiam chipul si incarcam sa-l definesc din vorbele tale. Teseam pe marginea lor.

    Iar acel tablou… atât se simplu si de natural (oricum as privi si intoarce cuvântul)… VERDE, VERDE cu accent de rosu (o minima complementaritate rafinata si subtila). Am inteles deasemenea preferinta pentru Mozart. si nu oricare din concerte, ci acest 23.

    Esti puternica ana… Si numai simplul fapt de a povesti acest sfânt/rastignit moment atât de personal a insemnat o mare dezamorsare. Inca imi cânta Mozart in background… pe picurii clapelor v-am asociat acestui concert. Pe muzica asta sunteti amândoi.

    Revin… esti foarte puternica ana. Acum trebuie doar sa ridici privirea, si sa privesti inainte…

  8. este bine daca ai simtit-o ca pe o eliberare! este intotdeauna un semn bun cand poti VORBI despre lucrurile care dor. odata ce le accepti, le poti si depasi. o psihologie foarte simpla. si, ma gandesc, ce-ar fi, intr-o zi cu soare, sau cu nor – nu conteaza- sa ne povesteti despre el, voi… ? s-ar putea sa-ti prinda bine sa treci si prin partea frumoasa a lucrurilor.

    nu trebuie sa-ti ceri scuze… de cate ori sa-ti spun? ce-i drept, asteptam o alta poveste… stii bine, iar aici este durere pura… este bine ca s-a lasat scoasa!

  9. Ana scriam la un moment dat, am gândurile insemnate undeva… despre „YOYO-ul universal sau paradoxul FERICIRII”. Tema fericirii este una din temele mele preferate. Ma tot intorc la acest subiect si il intoc pe toate fetele.
    suna astfel:

    „Ce e tristetea si care e cauza ei? Ei bine, raspunsul este paradoxal – cauza tristetii este bucuria însasi! De fapt Tristetea este întotdeauna un raspuns la Fericire… sau altfel spus Fericirea are semn de întrebare la sfârsit… De fapt e mult mai simplu. Radacinile Tristetii sunt adânc înfipte în experianta Fericirii. Nu am putea simti Tristetia daca nu am parcurs mai întâi opusul ei, adica, Fericirea. Este un sens unic între cele doua. Mai mult de atât, aceste doua simtaminte nu pot exista de sine statator. Esti trist pentru ca te gândesti ca ai fii putut fi fericit (ca altii din jurul tau de ex.) sau esti trist pentru ca ti-aduci aminte momentele de fericire pe care nu le mai ai în acel moment.
    Cele doua notiuni Fericire si Tristete sunt inseparabile – si una o hraneste pe cealalta. Partea buna a lucrurilor e ca tristetea lasa loc fericirii orisicând si asta e farmecul jocului pâna la urma… nu-i asa? Nu uitati niciodata ca întotdeauna când este f. fericit… într-o buna zi vei simtii si reversul medaliei. Face parte din natura lucrurilor. Asa e normal sa fie. Si cum altfel? Fericire în joc piramidal înseamna PLICTIS ABSOLUT – sau ABIS al sufletului.
    De fapt esti trist pentru ca ai fost odata fericit ! DAMN IT! Iar fericire vesnica nu exista. Tristetea este gaselnita DEMIURGULUI pentru a echilibra balanta fericirii.”

    Nu-i asa Ana, ca e foarte interesant cum este rânduita lumea asta… ?

    Trebuie sa stii ca e normal ceea ce simti. Ar fi anormal inversul. Aceste lucruri trebuie lasata sa iasa din tine pentru ca trebuie sa te descarci. Nu sunt cai unice. FIecare o poate face in vreun fel. La frumusetea cum ai pus in vorbe aceasta experienta personala… probabil as scrieee, as scrie toata povestea de la inceputuri cu toata partea ei de frumos inclusa. As lasa si altii sa vada / traiasca prin ochii tai. Precum scriam zilele trecute… nelinistile, macinarile sunt motorul vietii noastre, trist vesel cum e… asa este viata. Trebuie luata ca atare.

  10. Pingback: CEI TREI „T” «

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s