Restanţe

Cu ceva timp în urmă scriam tot pe acest blog cam aşa:

‘Sunt zile, sau ore, sau clipe cînd simţi admonestarea timpului irosit, dar nu doar a timpului, ci a propriei fiinţe, ca o trădare faţă de tine însuţi.
Ei bine, eu intr-o asemenea stare m-am trezit şi mă simt astăzi:
Sunt ani de zile, cam nepermis de mulţi, mi-am abandonat preocupările spre sau pentru care aveam … înclinare/ chemare’ şi am încercat să mă adaptez cotianului cel mai apropiat şi mai lejer’
Atunci credeam că mă îndrept spre o peioadă mai senină… Ieri, făcînd ordine printre hîrtii, dosare, cărţi, mi-am dat seama cît de multe restanţe s-au adunat şi de cîte feluri!
Sincer, îmi e cam greu să îmi dau seama care este mai mare, mai greu ori mai urgent de rezolvat.
Dintr-o agendă alunecă o foaie, mă aplec să o ridic–e o scrisoare mai veche de la un prieten drag şi mă întreb: oare de cînd nu am mai stat cu prietenii la o ceşcuţă cu vorbe frumoase, sau de cînd nu am mai aşternut gîndurile pe pe o foaie de hîrtie, ţinînd în mînă creionul ? Atunci cînd scapi de rigorile meseriei şI dacă prietenul sau interlocutorul este îngăduitor, tastatura este mai comodă decît peniţa şi te “scuteşte” de regulile sintaxei şi ale ortografiei.
Iau de pe măsuţă o cutie cu un DVD să îl pun la locul său, într-un sertar, dar mă doare gîndul că nu am mai fost de multe luni la Cinema; e mai comod să vezi un film acasă cu pauze de cafea şi rostogolind în voie fumul de ţigară, dar nu cred că soneria interfonului sau a telefonului e de preferat şoaptelor de pe rîndul din faţă sau ronţăitului de seminţe din spatele scaunului din sala de cinema. Plimbarea pe stradă sau prin parc, în tăcere, dupa ultima literă a genericului de final, este mult mai binefăcătoare decît ieşitul pe balcon, sau schimbarea încăperii.
Răsfoiesc albume şi îmi spun că merg la sfîrşit de săptămînă la un muzeu sau într-o Galerie, dar săptămînile trec şi nici măcar gîndul nu ajunge pînă acolo…
Aştept seara de luni să văd pe TVR o piesă de teatru sau pe vreun alt canal, cînd alte evenimente nu acaparează ecranul şi îmi dau serama că nepermis de mult mă uit la talk show-rile politice, în locul celor culturale, aşa cum la fel de adevărat este că citesc mai mult ziare decît reviste literare.
Scuza este foare serioasă, de altfel: vreau să simt pulsul lumii ăsteia, în care mi-e dat să trăiesc şi să mă adaptez atît cît şi cum pot la viaţa Cetăţii, unde de voie-de-nevoie am ajuns.
Şi deodată mă opresc cu mîna şi privirea suspendată între un teanc de cinci-şase cărţi şi calculator.
Mă întreb cînd am cumpărat cărţile de au rămas acolo, neatinse şi îmi amintesc de cele de la capul patului….
Şi dintr-o dată înţeleg reproşurile care mi se aduc sau pe care eu însămi mi le înfrîng: prea mult timp liber pierdut în faţa monitorului şi a tastaturii ! Dintotdeauna mi-am dorit să fiu astronaut, iar acum amăgesc visul navigînd în spatiul virtual, atît de drag şi totodată, vai!, atît de plin de capcane. Copleşitor prin necuprinsul său, ademenitor prin oferta sa generoasă, dar viclean şi perfid prin ‘îndemnul’ la suficienţă şi lejeritate. Cînd am îndrăznit să redau un articol scris de către Andrei Pleşu despre cultura pe net, am cam scandalizat destule persoane cu care comunicam la acea vreme. Degeaba am afirmat că pe alocuri mă recunosc eu însămi acolo, ca victimă a facilitaţilor si a facilităţii net-ului, pentru că efectul a fost devastator: un potop de acuze şi reproşuri s-a revărsat asuprămi.
Şi totuşi, adevărul, acurateţea şi naturaleţea frazei lui Andrei Pleşu rămîn :
Cultura te îmbogăţeşte şi prin ceea ce afli fără să fi căutat în mod direct. Pe scurt, cultura ţine mai mult de inspiraţie şi febrilitate spirituală, decît de zel cumulativ. Dansul e mai aproape de firea ei decît săpătura harnică şi achiziţia hrăpăreaţă. Or, Internetul nu încurajează dansul, ci mai degrabă o ţopăială arbitrară, o alergare aleatorie în toate direcţiile deodată. Internetul e un mod de a găsi, în care căutarea se reduce la butonadă. Ceea ce e grav e că, găsind atît de uşor, începi să-ţi închipui că deţii cu adevărat ceea ce ai găsit.’
Chiar dacă eu împărtăşesc ideea lui Nicolae Manolescu , aceea că nu se poate citi Război şi Pace pe net, chiar dacă printez pînă şi un articol de ziar pentru a-l citi mai bine, recunosc a fi eu insămi o ‘victimă’ a internetului, avînd pînă şi aici, sau mai ales aici mari restanţe.
Astăzi, cumpărînd de dimineaţă două reviste oarecum mondene [nu de can-can !!! ] cu banii cu care aş fi putut să îmi iau o carte bună şi frumos legată, mă întreb: care o fi, oare , distanţa dntre restanţă şi compromis ?

Anunțuri

7 răspunsuri la „Restanţe

  1. Buna seara, Anamaria!
    Te inteleg perfect, pentru ca multe dintre reprosurile pe care ti le faci, eu insami mi le „administrez ” deseori. Anul asta n-am vazut niciun spectacol, am citit din ianuarie pana acum o singura carte si multe poezii, ai diversilor poeti romani si straini.
    Sunt o fire plimbareata, adica o iubitoare a padurii.
    Imi gasesc scuze , ca a fost iarna greoaie. Nu sunt dependenta de televizor, dar ma tem ca devin dependenta de internet; si de ce sa nu fiu sincera? de cand v-am descoperit, ma simt grozav cu voi. Imi plac temele, imi plac chiar micile noastre ghidusii.
    Cred ca este o alta forma de comunicare si internetul asta.
    Poate ca ne-ar trebui o linie de mijloc. O moderatie.
    Mie imi place creionul .
    Am avut de-a lungul vietii, jurnal. Chiar pastrez unul din liceu.
    De cand cu blogul, am renuntat la jurnal. Cred ca-l voi” resuscita”.
    Iti doresc o seara lina!

  2. Ana internetul asta e ca o „gaura neagra” ne inghite pe toti pâna la urma. Incerc sa ma tin departe si nu pot. Curentul de absorbtie e infinit mai mare. Oricum lucrez mult. Stau nemiscata ore in sir pe scaunul de la calculator fiindca asta mi-e meseria. In pauze stau tot la calculator mai intru pe vreun blog. Iar seara inainte sa ma culc mai trag o razie scurta, iau o carte apuc sa citesc 50pag in cel mai fericit caz si adorm. Reiau ziua, totul se repeta. Nu mai vad soare, apusuri, lumina, verdeata. E un sir fara sir. E un tip de viata fara ata.

    Si-atunci imi aduc aminte vremea ceausista când luam cartea in brate – o rumegam complet cap coada. Eram bagata in ea cu mâini, cap, picioare. Cartea devenea parte din mine. O simteam prin toti porii Ieseam afara. Hoinaream. Aveam libertatea sa adulmec mirosul ierbii… sa stau ochi in ochi cu animalitele mele, sa fac sport. Toate le faceam pe indelete, nu le amestecam. Simteam diferentele. TRAIAM.

    Acum totul e varza. Pe zi… trec prin mâna mea minim 6 clienti cu subiecte dintre cele mai diverse. Unul e cu portelan, alalalt cu gunoi, altul cu site de masaj, altul cu site de Entertinment, materiale plastice…. etc Asta e lista mea actuala. La finalul zilei cind trag linie se amerteca toate in capul meu ca intr-un tonomat. Nimic nu e asa sa intri acolo sa stai sa adincesti. Just flying around… asa ma si simt. Rupta in mii de bucati… In cite o zi imi iau piesele imprastiate ale trupului si refac puzzle-ul sufletesc si mintal. Atât cât reusesc…

    Asta e viata noastra. Viteza, facilul si superficialitatea ne caracterizeaza.

  3. Anamaria,te rog sa nu te superi pe mine,dar au fost zilele trecute ,ninsoare,vant,a cazut netul,dupa acea a trebuit sa -l repar ca si tine,ai perfecta dreptate suntem dependenti de net,dar reusesc sa citesc carti care-mi plac de pilda am terminat Comorile din Poynton de Henry James,o duminica frumoasa!Tavi 🙂

  4. @Gina; dependenta de internet devine asemanea unei boli incurabile; uneori cred ca e bine sa redeschizi acel jurnal, ca antidot– esti norocoasa ca l-ai pastrat […si eu il mai am …]; si totusi, trebuie sa recunosc: aici, in acest colt, incercam, unii chair reusesc, sa ne bucuram de ‘binefacerile’ Internetuluui;
    @frenchmaria: dar eu tocmai de facilitate, supeficialitate si ignoranta incerc sa ma feresc, in aceasta ‘viata fara ata’ [ inspirata expresie 🙂 ] !!!
    iar noi doua, care -asa amnteles- mai plamadim aluatul virtual, stinm ca satisfactiile profesionale pe care ni le ofera, sunt generoase!
    @Tavi: nu am de sa fiu suparata, poate nitel invidioasa{glumesc! ) ] ca mai ai timp si pt lecturi minunate; da, sper sa vina cu adevarat Primavara si in jurul nostru, dar si in suflete.

  5. ana
    cata dreptate in cuvintele lui plesu cata dreptate in gandul tau sa vorbesti despre asta
    sensibil subiect pentru ca vrem sau nu sa recunoastem toti cei care suntem aici suntem vizati de aceasta dependenta, pierdem enorm de mult timp de cultura navigand pe internet pkimbandu-ne de la un blog la altul, comentand in stanga si in dreapta, insa parerea mea este ca atata timp cat locurile prin care ne perindam ne aduc ceva din pdv cultural sau sufletesc nu pierdem vremea, avem nevoie de acest cerc vicios in masura in care ne ajuta sa ne cunoastem noi intre noi sa ne descoperim noi intre noi si sa descoperim lumi tangente cu lumile noastre, este o metoda de comunicare zic eu destul de aproape de adevar fiindca nu avem obligatii si temùeri in lumea

  6. virtuala sau cel putin nu ar trebui sa le avem si putem si ar trebui sa fim noi insine, asa incat puntile de comunicare sa fie adevarate portite spre o lume „comuna”
    aceasta dependenta ar trebui insa controlata, daca avem o carte buna in mana sa n-o lasam deoparte pentru lumea virtuala, daca avem un sansa de a viziona un film bun sa nu-l abandonam pentru cealalta lume, si cred ca majoritatea dintre noi reusim sa stabilim granita aceasta
    eu spre exemplu uneori citesc si carti online pentru ca nu am sansa sa le printez pe toate cele pe care vreau sa le citesc, vad filme acasa la calculator fiindca conjunctura nu-mi permite sa merg la cinematograf, cel mai greu e cu opera; teatrul si muzeele dar se gasersc crampeie si din acestea pe youtube, cu parere de rau spun toate acestea daca as avea ocazia le-as inlocui cu realitatea dar in lipsa realitatii ma bucur sa le am si pe acestea; la fel se intampla poate si cu prietenii, adevaratii mei prieteni sunt departe, v-am intalnit pe voi, avem preocupari comune, avem ganduri si sentimente comune si le impartim virtual dar deocamdata ne multumim si cu atat fiindca ne facem o mare bucurie fiind impreuna
    deci compromisul acesta al virtualului poate fi totusi aproape de „implinirea restantelor”

  7. @Gala: iau ca martor si ca aliat insusi vurtualul pentru a Va putea convinge mai usor cit de mult bine imi face aceasta comunicare cu voi si cu cita bucurie astept sa merg/trec pe ‘casutele’ voastre pentru a-mi ostoi nevoia de comunicare; iar aceasta comunicare pare uneori mai benefica decit cea reala; si iti multumesc pt ca m-ai ajutat sa vad cum aceasta comunicare virtuala ne salveaza de compromis, chiar daca restantele reale raman uneori…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s