M-am săturat (şi) de minciună

‘M-am săturat de minciună’– spune vocea cea autoritară a acestei ţări.
Şi eu m-am săturat ca, după o zi de lucru grea sau relativ obişnuită, sau cînd eu sau cei apropiaţi mie, prieteni sau rude, am sau au probleme, deloc usoare, voind sa uit pentru o clipă de apăsărle personale, deschid televizorul sau radioul , văd din nou dezbateri aprinse despre scurgeri de informaţll, arestări filmate in direct, usile inchise ale sălilor de judecată pe care au înţepenit camerele de filmat, avide de informaţii şi imagini transamise ca un spectacol, din nou acuze, dovezi, argumente şi contra-argumente, speculaţii şi zîmbete forţate şi reacţii nervoase, tot mai greu de stăpînit. Si pentru că este an electoral, le percep pe toate cu rezervă. M-am săturat şi eu de funingime, de perdele de fum, de scenarii facil sau diabolic gîndite şi regizate, m-am săturat să tot aştept o primavară adevărată şi în natură, dar şi în sufletele oamenilor printre care trăiesc, cît despre primăvara Cetăţii, cred că se lasă aşteptată şi va apărea tare greu, iar în loc să ne înveselescă, ne va năuci pe cei mai mulţim
Obosesc şi mîna şi telecomanda, încercînd să găsesc altceva, dar divertismentele seamănă prea mult între ele, mai prind o oră de emisiune culturală, apoi încerc să văd ce se mai întîmplă prin lume, renunţ repede: criza omniprezentă, armistiţiu de pace încălcat, mişcări de protest din diverse motive, pe măsura varietăţii lumii şi revin pe cheiul Dâmboviţei.
Spun ‘Gata!’, incep să caut în mica mea arhivă un articol scris de Radu Cosaşu, scris cu ocazia aniversării României Literare, nu găsesc imediat, dar îmi rămîne privirea pe un alt fragment scris de acelaşi sonatist cu Cap Limpede:
chaplin-kid

‘Nimeni nu ştie de ce Chaplin va filma acest detaliu, al tatălui şi fiului care vibrează într-un acelaş gest dezarticulat, infinit de mic, misterios, al ultimei fibre. Iar cînd Piciul îi va fi smuls – omul va alerga după el direct pe acoperiş, ca pisica mamă! Ar mai trebui spus că atunci cînd i-a arătat lui Eisenstein The Kid, Chaplin i-a mărturisit că nu-i plac deloc copiii pe ecran. Dar ce-i plăcea? „Lupul!” – şi Eisenstein însuşi a rămas siderat.
În sfîrşit, ca să fiu şi eu cît de cît obraznic, nu înţeleg de ce dintre toţi cei care îmi spun că s-au săturat de Chaplin şi Caragiale, nici unul nu-şi prezintă scuze.

de ziua ta, Frank O’Hara, ‘putem da exemple si putem da crezare, fara legamant’

FR "'Hara
Poem

de Fr O’Hara
Peisaj distrus cu

doze de conserve, coridoarele

goale, ce este înăuntru? Aici am venit eu

cu trenul de după-amiază,

două cratiţe prinse bine

de valiză. Tocmai am părăsit

visele, care plutesc

peste o răscruce. Şi praf,

menuete sacadate din neon

fad, ziare şi şine de tren

astăzi, ce-am eu acum,

cu o zi mai bătrân, mai departe şi mort?

Cine a spus că aşa ceva este

viaţă? Plec într-un

alt albastru.

‘To reach the depths and rise, only in the sea;
the abysses of life, incessantly plunging not to rise to a face
of heat and joy again’

Thinking of James Dean

Condeiul Amfiteatrului în fotoliul de europarlamentar ?!

Ani la rînd, cînd deschideam Viaţa Studenţească sau Amfiteatru, căutam articolele scrise de către cel care semna Traian Răzvan Ungureanu. Nu îmi mai amintesc exact care zi din săptămînă era, dar ştiu că riscam să îmi dau programul peste cap ca să pot asculta la radio, la Ora studentului [sper sa nu greşesc prea tare numele emisiunii], o voce care, nu doar prin timbrul aparte, dar mai ales prin fraza şi mesajul subtil transmis, de o subtilitate rafinată, care faceau notă discordantă în corul aliniaţilor de atunci. Într-o săptamînă şi apoi pentru multe, foarte multe care au urmat, nu am mai auzit acea voce decît la posturi din alte tări, devenise o voce a diasporei. Cînd s-a reîntors în ţară, am reînceput să îl caut prin ziare, reviste, să îl urmăresc la televizor, sau să îl ascult la radio pentru cîtva timp cu plăcerea de odinioară.
În urmă cu vreo patru ani am crezut că este altcineva care semnează sub acelaşi nume articole ce rivalizau cu eventual cîştig cert, dacă aşa ceva există, cu cele dinainte de 1989 scrise ca omagiu, ode, imnuri,etc, la adresa conducătorului iubit.
Desigur, fiecare are opţiunea sa politică, afinităţile şi simpatiile sale, nu i le împartăşesc, dar, cum nu pot să le înţeleg adesea, prefer să nu îi mai citesc articolele. – Prea mult moloz şi praf am văzut şi am simţit în aceşti douăzeci de ani, de la prăbuşirea unor socluri ridicate personal.

Dacă ar fi candidat ca independet, cred că mi-aş fi dorit ca Traian Răzvan Ungureanu să ajungă europarlamentar.

Bucuria dureroasa a teatrului

Aseara, tarziu, dupa o zi grea, am avut o mare bucurie, caci a fost
bucurie si nu doar ‘o satisfactie sau placere pentru suflet’:
pe TVR- Cultural am revazut acea bijuterie creata in urma cu mai bine de zece ani de catre Eugen Todoran, – Don Carlos dupa Fr Schiller– pe vrema cind la televiune mai era loc desi de teatru… mde,reminescente vechi, probabil…
si nu stiu ce m-a durut tare mai frumos [exista si o durere frumoasa, asa cum exista o durere a frumusetii]:
dorul de teatru, drama coplesitoare a personajelor, nu doar a Printului,
sau, mai ravasitor decit toate, neputiinta refuzului de a crede ca doar asa, pe sticla, panza sau hartie il voi mai revedea pe Adrian Pinteaintr-o zi de primavara, cind am gasit un mesaj lasat de un prieten care traieste si el tot pe acea ‘scandura nascatoare’ cum ii place lui sa spuna, iar acel mesaj era cutremurator de scurt : ‘aplecat Adrian Pintea’, am scris sub primul impuls ‘NU CRED!’
am cautat aseara tirziu, in carte si am gasit acea replica atit de potrivita [cuvintul meu este si nepotrivit si nepunicios!] pentru cel care dintre sutele de imagini va ramane cel care alearga nebuneste cu calul printre copacii unei paduri…..

––––––-
Marchizul de Posa

Stiu!
Da, stiu. O, dati-ne-napoi
Ce ne-ati luat! Lasati, marinimos
Cum trebuie sa fie-un om puternic,
Sa curga fericirea peste lume
Din cornu-mbelsugarii dumneavoastra.
Lasati în tara asta sa-nfloreasca
Si sa dea roade spiritele. Dati,
O, dati-ne-napoi ce ne-ati luat!
Fiti peste milioane de regi rege!
Fiti pentru noi un glorios exemplu
De ceea ce-i adevarat si vesnic.
O, niciodata, niciodata-un om
N-avu prilejul sa-ntrebuinteze
Puteri atât de mari, dumnezeieste.
Toti regii Europei se închina
În fata Spaniei. E vremea, sire!
Pasiti în fruntea regilor Europei.
O trasatura de condei si lumea
O fauriti din nou.Dati libertate
Gândirii!

[am scapat de virus, asadar ne reintilnim deseara ]

Nevoia de bun-simt

astazi am rugat pe cineva drag sa ma ajute, veghindu-ma din apropiere, asa cum cu grija si mult tact o face de ceva vreme, sa nu imi mai deschid cu usurinta sufletul atat de tare pentru ca, de cele mai multe ori, doare.
si -ce este mai grav- ar putea sa apara in acea situatie ridicola, greu de acceptat pentru mine, a sufletului scos pe taraba.
Voi folosi Blogul acesta ca mijloc de comunicare civilizata, de care am atat nevoie, intr-o lume tot mai rapace, mai bulversata si mai neprietenoasa. Atat!

Poveste [blogul ca jurnal aberant]

Lumsa, buna si desteapta mea prietena, tu esti unul dintre motivele pentru care iubesc si urasc deoptriva Internetul, ti-am promis o poveste; iata una adevarta;
[ cei care sunt obisnuiti cu mine pomenind doar despre poezie sau indraznind a-mi da cu parerea despre politica, ca si cei care cred ca scriu doar din capriciile unor aberatii juvenile, ma vor recunoaste si astfel, mai mult sau mai putin; ceilalti, nu vor citi – e simplu, nu-i asa ?]
Silueta inalta si subtire a unei tinere femei parasi carararuia de munte, facand cativa pasi la dreapta; se aseza pe o bucata masiva din lemn ce fusese candva trunchiul unui copac; asprimea si umezeala urmelor de muschi ii redestepta o senzatie reconfortanta; isi indrepta cu oarecare teama, dar si cu speranta privirea spre cealalta parte amuntelui: da, Crucea era acolo, inalta, frumoasa, semeata, strajuind tainele muntilor si ale cerului;
Tanara femeie se lasa relaxata sa fie atinsa de lumina blanda care se strecura printre crengi; inchise cateva clipe ochii.
Era o dupa-amiaza frumoasa de august, cand soarele inca nu apusese; o pereche tanara incerca sa urce spre varful muntelui; o mana puternica, dar frumoasa, prinse mana delicate a femeii, ajutand-o sa ajunga pe platou, apoi, cu un gest tandru, o ajuta sa isi dea jos rucsacul de pe umeri. Dupa ce bausera cate o gura de apa, barbatul facuse cativa pasi si aparu cu o floare de colt, asezata pe un bulgare de zapada si i le intinse femeii sale :
‘ sa iti fie talisman pentru toata viata!’;
‘dar se topeste…’
‘ tu stii bine ca ceva din interiorul tau poate sa mentina si ceara si zapada neatinse, nu iti face griji’
Increzatoare in spusele barbatului, femeia se ridica si se indrepta spre acel loc unde visase atat de mult sa ajunga; si voia sa fie fotografiata acolo, intinse bratele, ca sa si cum ar fi dorit ca trupul sau sa se confunde, sa acopere bratele Crucii din varf de munte; barbatul isi potrivi aparatul de fotografiat si facuse un click; nemultumit, facu inca doi pasi inapoi si mai prinse pe film inca doua instantanee; apoi, mai facu un pas in spate –ultimul…
Pe obiectivul aparatului de fotografiat recuperate de catre salvamontisti, aflat acum pe masuta unui salon de reanimare, se putea vedea conturul femeii care acum murmura, neputincioasa sa se mai roage catre Cer : ‘ te rog nu muri, te rog! Mai ai atatea frumuseti de adaugtat lumii, nu e drept sa nu rezisti!’ ; cand linia aparatului medical a aparut dreapta si continua, ea s-a uitat fix la aparatul de fotografiat.
…..Simtea atingerea binefacatoare a luminii si deschise ochii – acum se sintea linistita: marea ei dragoste ramasese rastignita pentru totdeauna acolo!
Se auzi un glas vesel de copil:
‘ Mama, uite, am gasit o veverita ‘– o tinea strans in brate:
‘O fi Chip sau Dale?’
‘ Nu stiu, dragule, dar las-o jos, sa alerge singura si libera, doar asa se simte bine.’
‘Nu pot sa o iau acasa?’
‘Nu cred ca s-ar simti mai bine decat aici, printre prietenii sai.’
‘ Dar daca ne intoarcem sa o gasim pe cealalta?’
‘ Nu stiu, vom vedea…’
‘Atunci il voi intreba deseara pe tata, cand apar stelele si tu deschizi acea carte cu floarea presata , in timp ce asculti… cum se numeste, mama, cantecul?’
‘Ne me quitte pas’
‘Aha, da, promit ca nu am sa mai uit; dar ce inseamna?’
‘ Sa nu ma parasesti’
Copilul tacu si se uita indelung dupa veverita care alerga in adancul padurii. Femeia prinse manuta copilului si strangand puternic din buze, simtandu-si sufletul ca intr-o floare de menghina, incerca sa opreasca lacrima din coltul ochiului. Se indreptau spre luminisul la capatul caruia se afla soseaua care ducea spre casa, spre viata. Spre viata care trebuia sa continue.

[doar copilul, care nu a mai avut timp sa se nasca, este pesonaj de poveste]
in timp ce picta tabloul, cel inghitit de haul prapastiei asculta Concertul nr 23 pentr pian de Mozart
Concertul nr 23 pentr pian de Mozart
portret cu frunze

Restanţe

Cu ceva timp în urmă scriam tot pe acest blog cam aşa:

‘Sunt zile, sau ore, sau clipe cînd simţi admonestarea timpului irosit, dar nu doar a timpului, ci a propriei fiinţe, ca o trădare faţă de tine însuţi.
Ei bine, eu intr-o asemenea stare m-am trezit şi mă simt astăzi:
Sunt ani de zile, cam nepermis de mulţi, mi-am abandonat preocupările spre sau pentru care aveam … înclinare/ chemare’ şi am încercat să mă adaptez cotianului cel mai apropiat şi mai lejer’
Atunci credeam că mă îndrept spre o peioadă mai senină… Ieri, făcînd ordine printre hîrtii, dosare, cărţi, mi-am dat seama cît de multe restanţe s-au adunat şi de cîte feluri!
Sincer, îmi e cam greu să îmi dau seama care este mai mare, mai greu ori mai urgent de rezolvat.
Dintr-o agendă alunecă o foaie, mă aplec să o ridic–e o scrisoare mai veche de la un prieten drag şi mă întreb: oare de cînd nu am mai stat cu prietenii la o ceşcuţă cu vorbe frumoase, sau de cînd nu am mai aşternut gîndurile pe pe o foaie de hîrtie, ţinînd în mînă creionul ? Atunci cînd scapi de rigorile meseriei şI dacă prietenul sau interlocutorul este îngăduitor, tastatura este mai comodă decît peniţa şi te “scuteşte” de regulile sintaxei şi ale ortografiei.
Iau de pe măsuţă o cutie cu un DVD să îl pun la locul său, într-un sertar, dar mă doare gîndul că nu am mai fost de multe luni la Cinema; e mai comod să vezi un film acasă cu pauze de cafea şi rostogolind în voie fumul de ţigară, dar nu cred că soneria interfonului sau a telefonului e de preferat şoaptelor de pe rîndul din faţă sau ronţăitului de seminţe din spatele scaunului din sala de cinema. Plimbarea pe stradă sau prin parc, în tăcere, dupa ultima literă a genericului de final, este mult mai binefăcătoare decît ieşitul pe balcon, sau schimbarea încăperii.
Răsfoiesc albume şi îmi spun că merg la sfîrşit de săptămînă la un muzeu sau într-o Galerie, dar săptămînile trec şi nici măcar gîndul nu ajunge pînă acolo…
Aştept seara de luni să văd pe TVR o piesă de teatru sau pe vreun alt canal, cînd alte evenimente nu acaparează ecranul şi îmi dau serama că nepermis de mult mă uit la talk show-rile politice, în locul celor culturale, aşa cum la fel de adevărat este că citesc mai mult ziare decît reviste literare.
Scuza este foare serioasă, de altfel: vreau să simt pulsul lumii ăsteia, în care mi-e dat să trăiesc şi să mă adaptez atît cît şi cum pot la viaţa Cetăţii, unde de voie-de-nevoie am ajuns.
Şi deodată mă opresc cu mîna şi privirea suspendată între un teanc de cinci-şase cărţi şi calculator.
Mă întreb cînd am cumpărat cărţile de au rămas acolo, neatinse şi îmi amintesc de cele de la capul patului….
Şi dintr-o dată înţeleg reproşurile care mi se aduc sau pe care eu însămi mi le înfrîng: prea mult timp liber pierdut în faţa monitorului şi a tastaturii ! Dintotdeauna mi-am dorit să fiu astronaut, iar acum amăgesc visul navigînd în spatiul virtual, atît de drag şi totodată, vai!, atît de plin de capcane. Copleşitor prin necuprinsul său, ademenitor prin oferta sa generoasă, dar viclean şi perfid prin ‘îndemnul’ la suficienţă şi lejeritate. Cînd am îndrăznit să redau un articol scris de către Andrei Pleşu despre cultura pe net, am cam scandalizat destule persoane cu care comunicam la acea vreme. Degeaba am afirmat că pe alocuri mă recunosc eu însămi acolo, ca victimă a facilitaţilor si a facilităţii net-ului, pentru că efectul a fost devastator: un potop de acuze şi reproşuri s-a revărsat asuprămi.
Şi totuşi, adevărul, acurateţea şi naturaleţea frazei lui Andrei Pleşu rămîn :
Cultura te îmbogăţeşte şi prin ceea ce afli fără să fi căutat în mod direct. Pe scurt, cultura ţine mai mult de inspiraţie şi febrilitate spirituală, decît de zel cumulativ. Dansul e mai aproape de firea ei decît săpătura harnică şi achiziţia hrăpăreaţă. Or, Internetul nu încurajează dansul, ci mai degrabă o ţopăială arbitrară, o alergare aleatorie în toate direcţiile deodată. Internetul e un mod de a găsi, în care căutarea se reduce la butonadă. Ceea ce e grav e că, găsind atît de uşor, începi să-ţi închipui că deţii cu adevărat ceea ce ai găsit.’
Chiar dacă eu împărtăşesc ideea lui Nicolae Manolescu , aceea că nu se poate citi Război şi Pace pe net, chiar dacă printez pînă şi un articol de ziar pentru a-l citi mai bine, recunosc a fi eu insămi o ‘victimă’ a internetului, avînd pînă şi aici, sau mai ales aici mari restanţe.
Astăzi, cumpărînd de dimineaţă două reviste oarecum mondene [nu de can-can !!! ] cu banii cu care aş fi putut să îmi iau o carte bună şi frumos legată, mă întreb: care o fi, oare , distanţa dntre restanţă şi compromis ?

Îi mulţumesc lui Prévert

Mă uit la ceaşca cu cafea si nu pot sa pun nici zahăr şi nici lapte….
Am auzit un glas cunoscut spunîndu-mi;
„te-am învăţat să spui mereu :
Sunt asa cum sunt.
Cui ma place plac.
Ce treaba-aveti voi
Ce mi-s-a-ntâmplat?

“ştiu, am răspuns, dar aud un cîntec cu anumite cuvinte”
”ai ajuns prea repde la malul mării, pe nisipul umed. Vine primăvara, nu vrei să te bucuri de ea?”
“ba da, dar…”
“dar mai intîi trebuie să creşti din nou, pentru că tu ştii prea bine :
Copiii care se iubesc

Copiii care se iubesc se-mbratiseaza in picioare
Langa portile noptii
Si trecatorii care trec ii arata cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Si numai umbra lor
Inlantuita umbra tremura in noapte
Starnind mania trecatorilor
Mania si dispretul lor si rasetele si invidia
Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt in alta parte dincolo de noapte
Mult mai presus decat lumina zilei
In orbitoarea stralucire a primei lor iubiri.

“iar cînd iţi vei reaminti bine aceasta, vei putea să aberezi din nou!
Ce spui, încercăm? :)”