Sunt Sisif, (a)par pentru cei mai mulţi din jur, probabil, asemeni unui personaj absurd şI revoltat (dar am felul meu, propriu, de revoltă, am mai scris despre asta); cunosc voluptatea ratării, dar nu şi suferinţa răsfrîntă în priopria-mi comedie–am simţul ridicolului, însă nu şi pe cel al comediei, sau, mă rog, pe cel al umorului; gravă carenţă şi greu de rezistat în asemenea condiţii, ştiu!
Cineva care s-a apropiat de ‘drama’ mea, incercînd să mă inţeleagă, dar nu cu prea mult succes, închipuindu-mă fericit, la poalele muntelui, vorbeşte şi scrie despre un divorţ între om şi viaţă, viaţa sa, a omului, adică, iar acest divorţ ar fi esenţialmente Absurdul….acel ceva care nu se află nici înlăuntrul omului, nici în alte elemente comparate sau comparabile. Se naşte din confruntare; absurdul , scrie el, Albert Camus, nu este nici în om, nici în restul lumii, dar există în prezenţa lor comună’. Înstrăinat, neînţeles, omul absurd devine o aberaţie în mijlocul unei naturi negînduitoare şi indiferente, iar de aici pînă la autosuprimare, nu este decît distanţa unui pas sau a unui gest… Si nu e greu de înţeles de ce pentru acest mare spirit şI pentru confraţii şi pentru prietenii săi in ale gîndirii, ‘nu există decât o problemă filozofică cu adevărat importantă: sinuciderea’. Personal, nu cred că ‘ a hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei’ sau a vieţii.
Însă zilele acestea mi-am amintit de o lucrare de al lui Camus, pe care profesorul Grunberg [pentru ale cărui cursuri am încasat destule absenţe nemotivate la cele la care ar fi trebuit să fiu prezentă] o reamintea de cîte ori avea ocazia, nu doar cînd vorbea despre existenţialism.
Este povestea unui tînăr pictor, care, supărat pe urîtenia şi superficialitatea lumii în care trăieşte, se hotăreşte să o schimbe, înnobilind-o prin artă , prin frumos; se izolează într-o mansardă, doar cu instrumentele sale şi începe lucreze; dar căutarea şi găsirea imaginii ideatice, nemulţumirea, firească pentru artist faţă de ceea ce descoperă în sine însuşi şi în ceea ce vrea sa schimbe cu mintea, harul şi penelul său, dar şi izolarea, vor fi insuportabil de dureroase, şi hotăreşte să se sinucidă, însă mai are puterea de a scrie pe pînza de pe şevalet un cuvînt: ‘Soli arité.
Enigma acelei litere lipse are reverberaţii şi semnificaţii acute şi în ziua de azi. Sau mai ales acum.
Poate pentru fiecare o alta, depinde de litera pe care o aşează fiecare, în locul celei lipsă…
Această postare fiind inclusă la categoria care se poate vedea uşor, se inţelege, sper, Nek Aghiuţă , că aştept (şi) de la tine o părere…. Doar m-ai rugat pe blogul tău să mă gîndesc şi la tine (de parcă nu aş şti că abia aşetpţi să fii ‘en contre’…. 🙂 )
Blogul aneimariadeleanu_drusan (adică al meu, al Ioanei Drusan) 