În această dimineaţă am căutat ceva , pierzînd destule minute, cam vreo treizeci, pînă să îmi amintesc de ultimul raft de sus, din debara; nevînd scăriţă, m-am cocoţat pe două scaune puse unul peste altul ca să găsesc obiectul cu pricina (una, oarecare…). Am închis cutia, am pus-o la loc, pe raft, m-am mai uitat încă o dată la obiect, ca să mă asigur că e ceea ce voiam, cînd deodată am simţit că mă străbate din creştet pînă’n tălpi (sau invers) un fulger şi că am rămas înţepenită. Nu, nu m-am speriat, cum probabil ar fi fost normal, dar, pentru a-mi păstra echilibrul, acolo, sus, a trebuit să imi stăpînesc rîsul. Aşa ceva mai simţisem cîndva, demuuuuult, în copilărie la bunici, unde mergeam vara, la munte, cam aproape de Munţii Ceahlăului.
Ne urcasem grupul nostru -vreo cinci-şase copii- în podul unei case şi de acolo aruncam cu coceni de porumb si cu nuci in celălalt grup, mai ghinionist, rămas jos, pe marginea şanţului.Cînd am obosit noi, doar ‚muniţie’ mai era din plin!, am hotărît să coborîm. Totul a fost bine, învinsesem duşmanul, ne era foame şi ştiam că afară pe masa din curte erau plăciunte cu brînză şi apă din fîntînă, dar, eu, ajunsă în capul scărilor am simţit că nu mă mai pot mişca deloc, că dacă fac o singură mişcare, mă prăbuşesc dincolo de scară. Degeaba au încercat ceilalţi să mă ajute, să ma încujeze cei doi sau trei ajunşi deja jos, sau să mă ajute cei din spate, eu, nu şi nu; cînd ceilalţi au început să se agite,ă s se neliniştească, eu începsejm să strig, fără lacrimi, dar cu disperare: ‚ Vai! Mi se sfăîrseşte viaţa, aici mi se sfărseşte viaţa !!!’ şi cred că am repetat asta cu tot tragismul de care eram în stare şi care era autentic, pînă să apară figura bunicii, o femeie înaltă, frumoasă, cu o privire blîndă, dar cu un glas necunoscut mie pînă atunci, prin severitatea cu care a spus apăsat, mai degrabă, decît răstit: ‚Hai, dă-te jos de’ndadată de-acolo şi nu mai ţipa în halul ăsta! Am să îţi scot eu gărgaunii din cap de prin cărţile,alea, luate de la tata-mare.’ Şi în clipa următoare, trupul de copil se relaxa şi cobora la fel de uşor scara, precum o urcase.
S-a făcut mult haz cîtva timp pe seama păţaniei mele cu podul, dar mai ales pe seama jelaniei me, care era, sărmana de mine, cît se poate de adevărată.
La anii aceia cred că nu ştiam eu prea multe, în orice caz, nu imi erau clare noţiunile, sau mă rog, ceea ce era legat de viaţă şi moarte, ştiu că am plîns o zi întreagă după ce am citiit ultimul rîmd din Puiul lui Emil Gârleanu, că mai răsfoiam pe ascuns cărşile lui tata-mare sau pe cele ape care le laăsa mama cînd pleca la servuiciu , dar acum nu pot să spun cît şi ce înţelegeam eu atunci din ele.
Ştiu că nu mă păreocupa problema zilei în care trăiam, darmite a celei de mîine, că viaţa exista pur şi simplu în sculatul de dimineaţă, jocul de care nu mă săturam niciodată,în păcălitul somnului de amiază al cărui rost nu îl înţelegeam, în bravura cu care mă făceam că adun fînul cosit, că doar nu degeaba aveam o furcă mică şi cochetă, în fragii şi zmeura adunate împreună cu cei mai mari şi în cîte şi mai cîte…Nu credeam in moarte, asa cum nu cred nici acum, ştiam că sufletele bune seînalţă spre cer şi devin stele [reamintesc aici că acea minunată frază pe care am lăsat-o ieri pe blogul lui manon, cum că am fi o pulbere de stele care şi-a luat destinul în mîini, aparţine lui Carl Sagan]; marile probleme ale omenirii existau, desigur, dar nu prea atingeau decît arareori şi atunci, tangenţial, universul meu plin de pesonaje aievea, dar şi foarte multe aduse din cărţi şi filme.
Şi filmul acela s-a rupt, nu ştiu cînd, aşa cum nu ştiu în ce mod am reuşit să cobor de pe cele două scaune suprapuse cînd am auzit soneria.
Era postaşul ( a sunat doar o singură dată) şi printre ziare plicuri şi pliante am găsit ceva ce a adus imediat peste imaginea scării de la pod, o alta: urmărind un film în care o doamnă blondă şi frumoasă plîngea cu mîna întinsă spre un bărbat îmbrăcat în haine militare, pe un cal, un copil intreaba: ‚mamă, ce înseamna Adio? ’
Am găsit un pliant care vrea reuşit şi atrăgător, romantic şi emoţionant, însă pentru mine numai aşa ceva nu este şi mi-am amintit– mîine este Valtine’s day. Am aruncat pliantul sau ce era, am aprins o ţigara şi am început să beau cafea, rumegînd gîndul în tăcere: nu sunt convinsă că acum ştiu mai mult despre declaraţii de dragoste, dar ştiu că trebuie preţuită şi întreţinută cu grijă, atenţie şi cu respect.
….mda… tot mi-e capul plin de poezii de dragoste, aşa că mîine nu deschid televizor, radio, ziar, net, nimic. Gata! Ştiu ce fac: cred că merg la Aghiuţă să mă veselească niţel; poate il prind eu cu vreo muză şi va fi rîndul meu să îl iau ‚în cotre’. poate le conving şi pe lumsa şi manon să vină cu mine. Dar să nu uit să îmi iau ţigările şi ca să nu merg cu mîna goală, cum se spune, îi duc un disc cu melodia de mai jos . Poate are nevoie, mai stii ?
Hei, NeK Aghiuţă, să nu spui că nu ştii nici franceză! Cel putin textul din final tot îl deduci: poate te ajută muza ta, în cazul în care ai regăsit-o sau ai înlocuit-o.
asta ,asa, ca sa iei si tu o portie de romantism, desigur!
O zi frumoasa tuturor!
Blogul aneimariadeleanu_drusan (adică al meu, al Ioanei Drusan) 