Am fost intrebată cîte primăveri, cîte veri sau toamne am şi nu am ştiut să răspund, sincer – NU ŞTIU;
şi asta pentru că altădată simţeam cu adevărat primăra, o trăiam, în fiecare luna a lui April mi se părea că mă îndrăgostesc, dar ştiam că vine luna cea mai mohorâtă din an –se spune- noiembrie si mi se satisfac toate capriciile; luna cea mai dragă mie din an: AUGUST–- da, pentru că in acea lună, cândva mi-a fost dat să mă împlinesc prin dragoste; şi tot într-un august, la sfîrşitul verii (cine spune că fluturii mor la sfârşitul verii? , dupa ce credeam că am reuşit să mai păcălesc o dată jocul cu viaţa şi să nu car degeaba bolovanul pe stanca lui Sisif, asemeni lui, doar eu sunt Sisif-ratat, ei bine, atunci a aparut din abisul virtual (virtualul abis? –tot pleonasm e…) o fantasmă ascunsă bine de tot multă vreme dar fantasmele trebuie să rămână ceea ce sunt – himere… nu au voie sau nu pot sau nu vor să depăşească graniţa şi e mai bine; regulile trebuiesc respectate, altmineri, pedeapsa e cruntă. Dar şi adevărul se plăteşte…şi la fel de scump! Cred că mai scump, chiar!, nu întîmplător este atît de greu de aflat!
Dar asta este povestea mea, doar a mea…
Am citit cum scria undeva, frumos, cineva, un amic de al meu, că are de străbătut tot curcubeul până să ajungă să
afle iubirea..
Şi crede-mă că ştiu să ascult tacerea şi stiu să privesc lumina, fără să mă doară, crede-mă că eu am eu străbatut curcubeul : cel mai greu a fost să mă desprind de albastru, deşi indigou-l mă atrăgea foarte tare înspre neantul său şi când am ajuns la capăt, am inţeles de ce nu voi putea spune niciodată acel pe deplin ‘te iubesc’ – nu îmi plăcea prea mult culoarea…. şi atunci am auzit in indemn : ‘soarbe-l si va fi al tău în intregime’; NU, nu trebuia să o fac… nu trebuia să mă umplu, să mă inund singură de culori…curînd nu a mai ramas decât cenuşiul…. de la cenuşă, desigur…
Într-o iarnă, nu de mult, mi-am lăsat mintea slobodă, să se joace, avea nevoie şi ea de o schimbare…. dar şi jocul acesta l-am plătit scump, nu a fost un simplu puzzle…
Şi am învăţat şi să las lacrimile să curgă în palmele făcute căuş , acolo, unde se cuibărise sufletul meu odată…
Iar eu ştiu că tu te pricepi să le ştergi sau să le laşi să ardă ; şi mai ştiu că nici eu nu imi vreau înapoi… partea de suflet dăruită si aş vrea să ştiu la fel de bine -PREA BINE- că există o recompensă pentru fidelitatea tăinuită (oare?)…. să scriu altfel, altceva tăinuit ? nu, acum nu …
Şi pentru că eu nu mai am puterea să ma rog sau să îmi fac cruce (prea păgân gând îmi dă târcoale…) nici să spun o rugăciune gîndesc doar atît; IARTĂ-MĂ!
Voiai să-mi dăruieşti aievea ca si în scris trandafiri, dar eu iubesc freziile, o stii prea bine şi ai căutat pînă ai găsit-o pe cea mai frumoasă; aş fi vrut să îţi pot aminti acel proverb arab:
‘dăruieşte-mi trandafiri atîta timp cât sunt în viaţă’.
Am preferat mereu finalurile deschise si despărţirile decente, dar, am ales o modalitate de care eu însămi mă jenzez; oricum, este ultimul zar aruncat, valorează mai puţin decît o brichetă zippo, iar pentru mine orice joc s-a terminat: şi cel cu tine -frumos puzzle, păcat că l-au stricat căteva piese pe care le-am găsit aici, in virtual…
Cu cele rămase, îmcerc să scriu un cuvînt care îmi era ‘refuzat’ de fiecare dată: EPILOG
Dar aud o VOCEcare imi repetă mereu: ‘de cate ori să iţi spun ca să înţelegi nu ai ce căuta aici ?! nu e loc pt tine aici, sau poate ca locul tău nu e aici ! si intelege ceva ce nu vrei sa pricepi: epilogul, odată scris, nu aşteaptă şi nici nu trebuie să aibe vreo replică’
Ştii că imi place poezia, dar că nu m-am încumetat niciodată la a scrie aşa ceva;
nici acum, aceste ultime rînduri pe care ţi le trimit, nu se vor şi nici nu sunt… poem alb
rămâne doar o urmă de albastru curat şi frumos si senin:
Să nu mai caut în gînd,
In fiecare cuvînt,
Să nu aştept raspuns
Intr-o scrisoare
F ără sfîrşit