A gîndi frumos sau a gîndi cu folos ?

A GÎNDI frumos sau a gîndi cu folos…. Era o intrebare uşor provocatoare , adresată mie (cred, fiind pe blogul meu).
Eu nu sunt filozof, nici ‘gînditor’, doar că am adesea nu doar gustul, ci nevoia lecturii, a cititului;
Şi mă întreb: oare doar filozofii şi marii cărturari au dreptul de a ’jongla’ cu gîndul şi cu modul de a gîndi?

Prin urmare, eu nu voi ‘apela’ pentru a descompune sau a analiza fenomenul GÎNDIRII, la categorii de operaţii, cum ar fi ‘concretizare’ logică, sau ’procedee operaţionale’, nu voi încerca să îmi amintesc de noţiuni precum : concept, raţionament, judecată, percepţie,logică, sau altele, posibile.

Eu sunt Sisif, cel pedepsit de către zei, acolo, tot, urcînd acea stîncă de o parte şi de alta a muntelui, nu se simte nici singur, nici părăsit, ba îmdrăzneşte de multe ori să se gîndească la Atena şi la Afrodita, pe care le-a admirat sau, poate chiar iubit pe vremea cînd stăpînea Corintul. Spre deosebire de alţii şi spre mirarea multora, el nu este disperat, nu este lipsit de speranţă. Se spune că pe muntele său, adică şi al meu, speranţa înfloreşte în imagini,iar eu Vă asigur că are şi altă dimensiune decît suferinţa umană (cum crede un mare scriitor) şi da, ea este, într-adevăr, inepuizabilă.
Şi dacă tot am cutezat să mă indrept şi să intru în labirintul Gîndirii, trebuie, da, să îmi amintesc şi că adesea s-a pătruns în templul Minervei şi cu ofrande, dar şi cu dinamită.
Nu ştiu care a fost primul gînd al omului sau al ieilor, după ce au ’conştientizat’ că sunt, că există;
Poate a fost unul frumos, adică senin.
Ştiu că se spune că primul sunet s-a auzit într-o trestie, iar un mare spirit, caruia îi datorăm enorm, a spus că omul este o trestie fragilă, dar una gînditoare. Frumos, dar s-au găsit unii, aproape în toate vremurile , să îl opună altui mare neliniştit în ale cunoaşterii; Descartes – acestuia – se pare- că trebuie să îi fim recunăscători pentru acel ‘cuget, deci exist!’ năzuinţa spre o imagine grandioasă a omului şi rigoarea carteziană, precum şi introspecţia lui Montaigne, se regăsesc cu nuanţele specific în imaginile normal de idealizate ale Renaşterii; le regăim în Geneza şi în Sculpturile lui Michelangelo, în uleiurile şi în schiţele lui Leonardo, in acel Crist al lui Caravaggio, refăcîndu-se, de fiecare dată, intr-un fel sau altul, acel periplu zbuciumat al lui Odiseu intre Scyla raţiunii şi Charbyda inimii, care se tot aude de la Vergiliu, pană la Dante si Shakespeare. Ajungînd aici, la Renaştere, trebuie să îmi înfrînez gîndul si scrisul, amintindu-mi că Platon scria cam aşa: ‘ cu cît gîndesc mai mult, mă întreb dacă-mi foloseslte la ceva’, iar altcineva, nu îmi amintesc cine, spunea că ‘ în orice ai face, gîndeşte-te unde ajungi’. Eu am ajuns intr-un patrulater din care nu ştiu pe care latură să ies: Schopenhauer ( aici imi e ceva mai usor, oricît de seducător/ademenitor ar fi pesimismul său), Unamuno, care legitimează realitatea lui Don Quijote al lui Cervantes, prin acel ‘trebuie să viseze viaţa care este vis’, sau pe latura lui Nitzsche, care îl crează pe Zarathustra, cel care cere omului nu să se lepede de pasiuni, ci să plămădească din ele supraomul, dar pe latura lui Hegel, mărturisesc că îmi este cel mai greu, aproape imposibil;
găsesc dialectica sa retălmăcită şi răstălmăcită de către alţii, dar şi argumentarea sa ontologică, conform căruia existenţa pură nu este decît forma cea mai înaltî a cugetării, iar aceasta este identică Absolultului divin.
Nu o mai lungesc prin frumusţea si tragismul existanţialismului, ori prin dilemele structuralismului şi ale suprarealismului, ori ale neorealismului, ci ajung destul de uşor la frămîntările lumii de azi un cîmp de luptă care este realitatea universală, stapînită-/dominată de opoziţia materie-spirit.(idee, preluată în mod personal de la Albert Burlot, recunosc!).

Iar acum, SINCER, nu ştiu dacă am ajuns unde voiam sau unde trebuia; a gîndi cu folos sau a gîndi practic ? Mai degrabă, a gandi pragmatic;
dacă tin seama de tot ceea ce se adaptează unui singur criteriu, neţinînd seamă de adevărul obiectiv, ci doar ceea ce este util şi avantajos din punct de vedere practic.

Ei, dar ajutaţi-mă, Vă rog, să îmi amintesc cine a spus că în orice gîndire există un element poetic.

Mulţumesc!