fără patetisme (eu, adică…)

Posted by anamariadeleanu on

Rainer Maria Rilke – Cascada Mica

Tu, Nympha, reimbraci un strai
ce te dezbraca iara;
extazul trupului ti-l dai
rotundei unde, clara.

Te schimbi la felul cum te-mbraci
si la pieptanatura;
Ci-n umbra anilor fugaci
ramai prezenta pura.

Oprita tara-n dungi de vami,
intre pamant si cer, de veghe, –
in voci cu ape si arami
esti dulce, dura, noua, veche, –

orfanda ce s-a inaltat
unor culegatoare maini,
tarim frumos si incheiat
si cald ca niste paini.

(ar fi putut fi orice altceva, in locul celor de mai sus, dar, intamplator, am dat peste numele lui Rilke, undeva, pe o pagina)
in ultina vreme, El, Cronos, e cam nemilos cu mine, plin de avertismente,
dar, draga si simpaticule Aghiuta, te asigur ca de indata ce pot, cat de curand, sper, sa pot sa aleg intre a gandi frumos si a gandi practic sau pragmatic;
dar cum mie nu imi place sa stau pe ganduri in fata tastaturii, sau cu creionul in mana [ o fi bine, o fi rau? nu stiu!], te asigur ca nu prea voi sta sa aleg, va fi o postare in fuga timpului, nu a clipei (suna prea frumos, cred 🙂 ), plina de greseli de tastare, posibil nu numai 🙂 si sper sa ai ce contra…
la ceilalti, mai mult sau mai putin cunoscuti, dar, mereu cititi, trec imediat ce voi putea
O zi buna!

4 răspunsuri la „fără patetisme (eu, adică…)”

  1. Mărturisire
    Alexandru Philippide

    „Vreau să-mi aduc aminte acum cît de uşor
    Lăsam atîtea clipe dragi să-mi scape
    Cînd de pe ţărmul vremii zvîrleam nepăsător
    Sulfina visului în turburi ape.

    Cu vîntul înserării mă împrieteneam
    Suflînd în pînza cerului albastră;
    Corabia lui Sindbad mă aştepta la geam,
    Cu pasărea numită Roc, măiastră.

    În suflet numai vîsle, în cuget numai dor!
    Dar nu ştiam în faptul dimineţii
    Că vîslele se sfarmă şi dorurile dor
    Cînd la zenit e soarele vieţii.

    Iar mai tîrziu, cînd viaţa m-a scuturat din vis
    Cum un puternic vînt alungă norii,
    O mînă nevăzută în mine a deschis
    Cutia cu păcate a Pandorii.

    Cu duhurile rele luptat-am îndelung
    Pîn’ le-am cuprins în mreji de gînduri clare;
    Deşi supuse, totuşi nu pot să le alung,
    Strigoi ciudaţi cu măşti surîzătoare.

    În horbote de vorbe călite-n ideal,
    Furtuna dinăuntru se încheagă:
    Pînă se naşte spuma pe coama unui val,
    Se zbuciumă-n adîncuri marea-ntreagă.

    De ce să-ncerc s-astîmpăr cutremurul din fund?
    Mai bine alba spumă trecătoare
    S-o-ncremenesc statornic în gerul unui gînd:
    Zăpadă cu străfulgerări de soare.”

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un comentariu