poate că atunci cînd mă voi întoarce

voi fi eu mai bine şi voi şti să aleg cu calm care dintre cele două fragmente care mă urmăresc obsedant mi se potriveste mai bine.

”nu lucrurile care ni se intîmplă contează , ci felul în care reacţionăm noi faţă de ele – de aceasta depinde dacă ne simţim în al nouălea cer sau in ultimul subsol nenorocit al infernului”-spunea Eysenck

ei, dar uneori, eu sunt mai aproape de Kieslowski, totuşi …

Întrebat despre filmele care le face si cum le face, dacă el nu crede în
Dumnezeu, Kieslowski a răspuns: „ eu sunt un bun catolic, cred cu tărie in Divinitate, dar tocmai pentru că eu mă consider un bun creştin, simt nevoia să mă revolt.”

pînă atunci, celor care trec întîmplător sau nu pe aici, le doresc NUMAI BINE!

‘ nu se ştie cît sînge costă’

Am fost intrebata de catre un prieten ce parere am despre trupul femeii in pictura, ca si despre imaginea femeii in arta, in general si care sunt tablorule mele prefrate cu femei. Aiici nu am considerat de cuviinta sa ‘postez’ ceva ce toata lumea cunoaste;
redau raspunsul de atunci si citeva picturi nu atat de des intalnite

femme1

de la fragilitatea cu care Botticelli o aduce pe Venus din spuma marii, adulmecand aroma formelor rubensiene, care desteapta poftele si pana la parfumul salbatic al trupurilor aflate de Gaugain in Tahiti, toate par a spune acelasi lucru: ca intre viata si moarte sensul suprem este iubirea, care, asemeni lui Michelangello afirma pe ton potolit ca ‘ nu se stie cat sange costa’
femme14femme6
femme52femme42

farsele istoriei sau farsele vieţii

Recunosc că am fost surprinsă atunci cînd am văzut pentru prima dată aceste picturi, alături de alte desene şi gravuri şi m-am întrebat şi eu cum ar fi arătat lumea dacă tînărul care le-a făcut ar fi fost primit la Academia de Arte, care ar fi fost soarta lui şi a omenirii. Aceste schiţe sunt realizate de Adolf Hitler.

picthitler13 picthitler21
picthitler31

Şi foarte uşor îmi vine în minte o altă imagine, zărită pe net, care îmi duce gîndul înspre o ţară dragă, foarte dragă sufletului meu, dar pe ale cărei străzi amintesc acum, sau ne amintesc nouă, românilor, nu de Ginta Latină, ci mai degrabă de acei ani cînd cel care voia să ajungă pictor a ajuns să conducă o parte din lume şi să schimbe milioane de destine.

fascism-fascism-politica-star-wars-razboiul-stelelor_big

Dar tot un italian a reuşit s[ ne arate, intr-un mod aproape inimaginabil de impresionant şi de convingător, că viaţa e frumoasă; anul acesta am auzit că a fost din nou la Festivalul de la SanRemo, dar, deşi eu plătesc un abonament egal ca valoare cu cel al celor care beneficiază de canalele italiene şi spaniole, nu am reuşit să văd nici cel puţin Gala.
Imi amintesc de recitalul extraordinar care ne-a încîntat R Benigni în anul 2002 la SanRemo; ştiu că a recitat atunci un lung fragment din Dante, insă nu am mai găsit din acel an, decît aceasta

,……şi totuşi, tot prin artă ne salvăm.

o literă, doar atît

picture
Sunt Sisif, (a)par pentru cei mai mulţi din jur, probabil, asemeni unui personaj absurd şI revoltat (dar am felul meu, propriu, de revoltă, am mai scris despre asta); cunosc voluptatea ratării, dar nu şi suferinţa răsfrîntă în priopria-mi comedie–am simţul ridicolului, însă nu şi pe cel al comediei, sau, mă rog, pe cel al umorului; gravă carenţă şi greu de rezistat în asemenea condiţii, ştiu!
Cineva care s-a apropiat de ‘drama’ mea, incercînd să mă inţeleagă, dar nu cu prea mult succes, închipuindu-mă fericit, la poalele muntelui, vorbeşte şi scrie despre un divorţ între om şi viaţă, viaţa sa, a omului, adică, iar acest divorţ ar fi esenţialmente Absurdul….acel ceva care nu se află nici înlăuntrul omului, nici în alte elemente comparate sau comparabile. Se naşte din confruntare; absurdul , scrie el, Albert Camus, nu este nici în om, nici în restul lumii, dar există în prezenţa lor comună’. Înstrăinat, neînţeles, omul absurd devine o aberaţie în mijlocul unei naturi negînduitoare şi indiferente, iar de aici pînă la autosuprimare, nu este decît distanţa unui pas sau a unui gest… Si nu e greu de înţeles de ce pentru acest mare spirit şI pentru confraţii şi pentru prietenii săi in ale gîndirii, ‘nu există decât o problemă filozofică cu adevărat importantă: sinuciderea’. Personal, nu cred că ‘ a hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei’ sau a vieţii.
Însă zilele acestea mi-am amintit de o lucrare de al lui Camus, pe care profesorul Grunberg [pentru ale cărui cursuri am încasat destule absenţe nemotivate la cele la care ar fi trebuit să fiu prezentă] o reamintea de cîte ori avea ocazia, nu doar cînd vorbea despre existenţialism.
Este povestea unui tînăr pictor, care, supărat pe urîtenia şi superficialitatea lumii în care trăieşte, se hotăreşte să o schimbe, înnobilind-o prin artă , prin frumos; se izolează într-o mansardă, doar cu instrumentele sale şi începe lucreze; dar căutarea şi găsirea imaginii ideatice, nemulţumirea, firească pentru artist faţă de ceea ce descoperă în sine însuşi şi în ceea ce vrea sa schimbe cu mintea, harul şi penelul său, dar şi izolarea, vor fi insuportabil de dureroase, şi hotăreşte să se sinucidă, însă mai are puterea de a scrie pe pînza de pe şevalet un cuvînt: ‘Soli arité.
Enigma acelei litere lipse are reverberaţii şi semnificaţii acute şi în ziua de azi. Sau mai ales acum.
Poate pentru fiecare o alta, depinde de litera pe care o aşează fiecare, în locul celei lipsă…

Această postare fiind inclusă la categoria care se poate vedea uşor, se inţelege, sper, Nek Aghiuţă , că aştept (şi) de la tine o părere…. Doar m-ai rugat pe blogul tău să mă gîndesc şi la tine (de parcă nu aş şti că abia aşetpţi să fii ‘en contre’…. 🙂 )

Tao-Te-Ching, în versiune personala

cărare

cărare


noruega_en_invierno-cararesau aceasta

… sau o alta?….

Calea (Tao) care poate fi numită nu este Calea Ultimă.
Numele dat Căii nu poate fi numele veşnic.
Fără nume este esenţa Cerului şi a Pămîntului.
Dînd Căii un nume este ceea ce creează toate lucrurile.
Cine n-are dorinţe vede esenţa lucrurilor.
Cine are dorinţe vede doar manifestarea lor.
Amîndouă aspecte au aceeaşi sursă,
Dar devin diferite atunci cînd sunt percepute.
Asemănarea lor este în profunzimea profunzimilor
Unde este poarta prin care totul ia fiinţă.
Calea (Tao) care poate fi numită
nu este Calea Veşnică
Numele care poate fi dat Căii
nu poate fi numele etern / veşnic.

Calea este atît cu nume, cît şi fără nume
(atît numită, cît şi nenumită)
––––––––––––

pentru a evita eventuale semne de
întrebare, menţionez:
traducerea în versiune personală a Versetului din Tao-te-ching a fost „postată” mai demult ca un comentariu; acesta nemaiexistînd şi reamintind-mi-l, mi-a apărut, în aceste zile ca o parte din vîrful unei ancore.

printre obstacole, am revenit…

saint-exupery2
Printre obstacole, dar nu ocolindu-le, am revenit in universul blogosferei, vorba amicilor mei.
Dupa cum observi, Lumsa, nu am disparut compet, [inca !], desi acum fac efort sa scriu;
Cei care mi-au devenit oarecum (aici a nu se intelge exact, va rog!) familiari, prin lectura aproape zilnica, sa stiti ca mie mi-ati lipsit;
Obstacole au fost si nu putine si cam de prea multe feluri, cel mai greu si mai ingrat dintre ele, fiind boala, care inca persista; iar de data aceasta nu sunt sigura care este mai puternic(a);
Pentru un moment, cind imi era foarte rau, am refuzat sa mai gandesc, adica, am refuzat sa mai beau apa;
Apoi, cind am simtit uscaciunea gurii si amorteala gindului, mi-am amintit ca citisem undeva ultimele cuvinte ale lui Horia Lovinescu – una dintre iubirile mele constante.
‘Ce umilitor este sa mori…’
Iar eu cum nu suport umilinta si unele dintre ceea ce as putea numi ‘obstacol’ au fost sfirsitul in chinuri ale unor persone foarte dragi mie, s-a trezit capricornul din mine si am hotarit sa mai fac o incercare chiar de va fi sa fie ultima.Dar stiu ca atunci stinca mea/pietroiul meu va fi , va sta fixat(a) in virful muntelui.
Si nu va mai avea importanta daca urmele pasilor vor fi sterse de crivat, sau de vantul desertului.

Temă frumoasă, abordare neizbutită

… mda!….ştii bine -am mai spus /scris– că nu obişnuiesc să stau să gîndesc ori să cuget preluuuuuung şi adîîînc în faţa tastaturii;
Se pare că ţie, Aghiuţă, îţi prieşte vremea urîtă sau ploaia, mie nu;
De aceea, neavînd ‘inspiraţiune şi nici simţire’ pentru o temă atît de generoasă, precum cea cu care m-ai ‚provocat’, acum, voi înşira doar cîteva cuvinte care îmi trec prin minte citind titlul sau ideea de bază;
aşadar:
pămînt, apă, om, nobleţe, lut, stele, muncă, demnitate, impostură,poezie, societate, consum, pet, neorealism, declin, măreţie, Batalov, deşeuri, proletari, maşină, lux, îmburgheziţi, respect, Arghezi, paradis, criză, adevăr, tehnologie-de vîrf, cenuşă, bere, diamant, mînă, strălucire, timp şi altele cîte ar mai putea să
fie.
Deocamdată, scriu atît: respect nobleţea noroiului de pe mîinile şi haina proletarului (atît căt a mai rămas din această categorie socială, dar şi ca noţiune) care îşi ostoieşte setea cu apa sau berea dintr-un pet.
Şi tare aş vrea să pot arunca înapoi acel pet care m-a lovit pe trotuar, aruncat dintr-o maşină de lux (oricît de civilizată mă cred a fi )…