… … …

cîndva, comentînd un program de dans pe gheaţă, Cristian Ţopescu (se) întreba:’unde moare mai frumos o lebădă decît pe gheaţă’?

eu îndrăznesc să scriu: nu doar de la T Mann ştim cum se iubeşte şi se moare la Veneţia

Anunțuri

„Lipsa beneficiilor civilizatiei moderne in gindirea romanilor”, sau …

Trecînd peste cîtveva bloguri, am zărit un titlu cam.. hmm,…. cum să-i zic ? … cam şocant.
Pe blogul lui Naked Aghiuţă. In prima clipă, citesc oarecum curioasă, niţel intrigată, dar în clipa următoare îi dau dreptate, atît cît pot.
Da, oarecum curioasă şi niţel intrigată, pentru că mie acel loc numai potrivit pentru a savura cafeaua şi ţigara nu mi se pare – deloc. Eu, personal, nu ştiu cum să stau cat mai puţin pe acel colac, oricum ar fi el, simplu, ultimul tip in materie, sau pur si simplu din scîndură.

Dar să mai stau să cuget la problemele prufunde ale umanităţii, asta chiar e mult prea greu pentru mine, aproape imposibil.
Dacă mai citesc încă o dată textul, îmi dau seama că, de fapt, preocuparea lui Aghiuţă este cît se poate de serioasă: chiar dacă nu văd sau nu înţeleg legatura dintre acel act fiziologic şi gîndirea la problemele seioase ale vieţii, nu pot să nu îi dau dreptate că lipsa de confort in asemenea condiţii influenţează buna funcţionare a neuronilor; doar oranismul uman este un tot unitar, nu-i aşa ?

Noi ştim că suntem descendeţi ai romanilor, ori aceştia, făuritori ai unei culturi ale cărei urmări şi binefaceri (urmări binefăcătoare) le simţim şi astăzi, la începerea oricărei lucrări construiau acel loc pentru buna funcţionare a organismului.
Că peste romani, care au rămas în istorie, au venit alte popoare cu propriul lor sistem de igienă, este la fel de adevărat. Că România a cunoscut mai mlte dintre aceste obiceiuri, iar unele au fost preluate- împrumutate pentru prea mult timp, este la fel de adevărat.
Şi nu cred că trebuie să mă gîndesc să compar gradul de igienă în diverse părţi ale planetei cu nivelul de bunăstare al popoarelor respectiv.
Cred că e destul să rămîn cu gîndul in România noastră şi chiar la aceasta de acum, de la început de mileniu trei (al treilea mileniu). Aici, în ţărişoara noastră se pot întîlni tot felul de sisteme de igienă personală şi tot felul de colacuri: de la cel mai reconfortant, pană la cel simplu din două scînduri bătute in cuie, sau chiar la cel inexistent rămas ca moştenire de la acea cam prea lunga si nu prea roditoare dominaţie turcească ca acum românii îşi fac sejurul la turci, asta ţine de alt posibil subiect.
Aghiuţă al nostru a avut ghinonul de a sta pe un colac aflat afară, incomodat de vitregiile unei vremi capricioase sau neprietenoase, ba chiar şi de bîzîitul umei muşte şi s-a oprit din gîndirea la marile probleme.
Cum stau şi mă întreb eu, fără pretenţia de a mă gîndi adînc şi/sau profund la marile probleme, dar cum am şi eu obsesiile mele, mă întreb: oare cei îndrituiţi de către noi să gîndească la problemele esenţiale pentru noi, neamul şi ţara asta, ce fac la prima oră a diminetii, cu sau fără cafea sau ţigară?
Unde îşi fac planurile pentru săptămîna sau ziua de lucru? După cum arată drumurile naţionale sau judetene , cele comunale –- aproape inexistente, sai mult doritele, invocatele si mereu pasate, dar ramase veşnic în stadiu de proiect, cred că planurile şi proiectele pentru acestea, se fac pe un colac asemeni celui al lui Aghiuţă.
Ei, dar să nu fiu pesimistă, cu atît mai puţin răutăcioasă şi să sper că noul guvern pus deja pe treabă, dacă tpot schimbă schiţe şi programe de la o saptămînă la alta, ba chiar la cîteva zile, va găsi după îmgheţarea salariilor şi a pensiilor bani pentru un colac mai bun, mai comod şi se va gîndi la drumuri, autostrăzi, la conducta Nabucco, la surse de energie neconvenţionale, la WC-uri publice si va renunţa la toalete ecologice incuiate. Oare se va începe bugetul de austeritate cu raţionalizarea hîrtiei igienice?
Ei, este doar început de guvernare, început de criză, început de… proiecte MAJORE.
Sa gîndim optimist şi aşa cum, probabil ni se va sugera- să ne vedem conştiincios de problemele noaste ale fiecăruia şi să gîndim şi noi cu propriile noastre creiere, o altă preocupare a lui Aghiuţă. 🙂

Normalitatea abereaza

Dupa cateva zile ‘nebune’, am incercat sa regasesc normalitatea.
Ca sa uit pentu o clipa de tara unde Presedintele, cel chibzuit si hotarat, cel nepartinor si integru, asa cum ar trebui sa fie, cred eu, offf, acela/acest presedinte isi schimba optiunile, dar si convingerile nu cu ziua, ci cu ora;
o tara in care un trust de presa terfeleste ( nu schimb cuvantul!!!) viata unui actor, pentru ca apoi, in urma reactiilor, sa ii consacre in cateva seri la rand, ore intregi la postul propriu (al trustului respectiv);

o tara in care nu m-ar mira ca maine sa aflu ca cel care a declansat nebunia din sistemul sanitar este Cristi Puiu, cu al sau film Moartea Domnului Lazarescu; si cum nu pot sa gasesc normalitatea dorita, incep sa aberez; iar cand timpl imi va permite, voi abera in scris, doar asa , ca sa imi amintesc de Satre, care spunea, aproximativ cam asa: ‘omul scrie ca sa simta in raport cu universul’

asemenea pretentie inalta nu am, dar, daca timpul imi va permite, voi (a)bera; iar in cazul in care am norocul de a gasi bere neagra voi sterge paranteza, cu litera cu tot!

bla,bla,bla -Vreau să mă schimb!

Vreau să mă schimb! Veau schimbare ! Am schimbat garderoba, am retuşsat look-ul, am schimbat dosarele si cărţile între ele : degeaba!
Vreau să schimb lumeeaaa!
Şi încep prin a încerca să-mi schimb scrisul (?!?)

Mi se reproşează că sunt prea ‚serioasă’, că nu am umor, iar eu recunosc aceasta de fiecare dată. Cu toate acestea, ador teatrul lui T Mazilu.
Oricum aş încerca să scriu, tot sincer şi cu sincerotate o voi face. Despre sinceritate, Mazilu, spumne că este un act de creaţie.

Aşadar să purced(em) spre a creea.
Să creez, adică să scriu; dar despre ce? Despre lume, dacă tot vreau să o schimb, iar lumea are trăiri, sentimente şi are şi valori . Cum nu am pretenţia de a fi axiolog, mă hazardez spre sentimente, dintre care trei mi se par mie esenţiale, dar nu şi singurele: Speranţa, Ura şi Dragostea. Despre cel din urmă, las pe alţii, mai avizati să scrie.
În ceea ce priveşte primele două, mă voi limita la cîteva consideraţii personale, bazate pe ceea ce cunosc, în bună parte sau cît-decît; nu voi căuta definiţii de dicţionar sau exprimări originale/proprii în ‚domeniu’.
Se tot spune că într-o lume aflată în derivă, bulversată de criză şi crize, a renăscut speranţa, tocmai în locul unde ‚totul este posibil’ , prin alegerea lui Barack Obama, ca primul presedinte de culoare al unei ţări care şi-a început , iar apoi si-a consolidat existenţa prin negoţul de sclavi şi nici după abolirea acestei practici, urmaşii lui Kunta Kinte nu au dus-o prea bine. Dar, în ţara tuturor posibilităţilor şi a tuturor libertăţilor (oare ?!?) iată că in negru a devenit Primul om în stat şi se spune că ar fi şi al întregii planete… aici îmi rezerv unele îndoieli). O ceremonie comparată răutăcios, aş scie, cu încoronările ţariste, un discurs la o primă audiţie şi la o primă lectură fară reproş, nici nu s-au încheiat pană la ultima fază prevăzută, că deja au şi început cîrcotelile, greşelile căuate dinainte, şi scepticismul mai mult sau mai puţin voalat. Dar mă întreb: oare ceea ce a fost considerat a fi fost gafe ( una mi s-a parut şi mie greu de explicat) nu tebuiau, oare să ‚contrabalnseze’ într-un mod mai ‚original’ aspectele controversate din viaţa noului preşedinte ? Eu, personal, sunt curioasă, după un an, eventual, cum îi voi spune acestui pesonaj, căci opt ani de zile, hai, şapte, mă obişnuisem cu ‚Tufă de Veneţia’.
Mda, dar Seneca, în a sa Medeea spunea că cine nu are ce spera, nu are de ce despera. Ori Medeea întruchipează, cred eu, cel mai bine cele trei aspecte/ faze/etape ale celuilalt sentiment – ura : dolor, furor, nefas. Ca personaj al tragediilor antice (oare doar acolo?), Medeea desăvîrseşte ciclul distrugerii.
Despre distructivitate si autodistructivitate, alături de ură, ca forme ale umei anume pulsiuni de moarte, citisem ceva pe la Freud şi auzisem de curînd ceva asemănător într-o relatare despre o dezbatere ţinută/ organizată la cel mai înalt nivel în Românica noastră; nu ma voi adînci în psihanalză, domeniu pe care nu îl stăpînesc, nici măcar nu îl cunosc destul de bine.
Dar cred şi ştiu că ura are ceva patologic, e o boala, e urîtă, ea cuprinde la un loc mai multe molimi, unele, fără leac, deocamdată—dispreţul faţă de celălalt şi chiar dispreţul faţă de sine, laşitatea, învidia, misoginismul, maliţiozitatea, cinismul, trădarea, xenofobia, rasismul, terorismul. Sper să nu fiu întrebată care e cea mai odioasă forma, pentru că voi întreba retoric: acest adjectv are grad de comparaţie ?
Şi cum tot am probleme cu tastatura, la cuvîntul impulsuri, în loc de pulsiuni, era să apară scris impostura.
Ei, aici trebuie ceva mai mult de ’analizat’ , însă nu acum; boala e veche, dar în ultimul timp a suferit modificări genetice, s-a cosmetizat, atît cît şi cum a putut, a căpătat o formă perfidă şi –aparent- e greu de recunoscut la prima vedere/la primul consult; e omniprezentă şi bine plasată peste tot. E rudă bună cu snobismul şi –mai ales – cu kitschul, altă obsesie neagră de-a mea.
Celor care nimeresc pe acest blog şi au răbdarea de a citi această postare, le recomand , ba chiar îi rog să citească cartea lui Marius Ghilezan, impostURA.
Pe blogul său, al scriitorului, pot fi citite aceste cuvinte:
BINELE TREBUIE PROMOVAT, RĂUL SE PROPAGĂ SINGUR
Ei, iată-mă ajunsă acolo unde nu voiamla acele cuvinte greu de ‚categorisit’pentru mine;: Binele şi Răul.
Despre acestea, poate altadată, de va mai fi saăfie.

O întrebare nu îmi lasă cerebelul în pace; oare dacă Obama ar fi fost republican, i s-ar mai fi contabilizat de către presa de dreapta greşelile mai vechi şi mai noi ? Oare aş mai fi zărit acea sintagma care se dorea, cred, explicativă:’ sinistră, in italiană, adică de stînga’ ?
Celor care nu au citit cărţile scrise de L Hellman, sau nu au reuşut să vadă la Cinematecă Paravanul regizat de Woody Allen , le reamintesc filmul lui G Clooney Good Night and Good Luck.