Scrisoarea Tatianei către Oneghin

Din “Evgheni Oneghin”, de A. S. Puskin

Vă scriu mai mult se poate oare?
Ce vreţi să vă mai spun, şi cum?
Eu ştiu, puteţi cu nepăsare
Să mă dispreţuiţi de-acum.
Dar pentru suferinţa-mi mare
Al milei strop de-o să-l păstraţi,
Eu ştiu că n-o să mă lăsaţi.
Dintâi, am vrut să tac, uitată;
Credeţi-mă, ruşinea mea
N-aţi fi putut-o-n veci afla,
De-aş fi nădăjduit vreodată
Din vreme-n vreme amândoi
Să ne vedem în sat la noi,
S-ascult a voastră glăsuire,
Doar un cuvânt să vă şoptesc
Şi-apoi zi noapte să gândesc
Pân’la o nouă întâlnire.
Că staţi retras de lume, ştim;
Vă plictisiţi aci-n pustie,
Noi… cu nimic nu strălucim,
Deşi ne-aduceţi bucurie.

La ce-aţi venit şi v-am văzut?
În satul unde-mi duc fiinţa,
Nicicând eu nu v-aş fi ştiut
Şi nici aflam ce-i suferinţa.
Din suflet chinul, neputinţa,
Cu vremea ogoind (ştiu eu?),
M-aş fi-nsoţit şi-n nouă casă
Eram nevastă credincioasă
Şi mamă bună-n felul meu.

Un altul? Nu-i pe lume altul
Să-mi poată inima avea!
Astfel a hotărât înaltul,
Aşa vrea cerul: sunt a ta;
Mi-e dată viaţa ca pe tine
Să te-ntâlnesc pe-acest pământ;
De Dumnezeu trimis la mine,
Mă vei veghea pân’ la mormânt…
Tu visele-mi făceai frumoase,
Necunoscut, tu drag mi-erai,
Cu ochii doru-mi răscoleai,
În suflet glasu-ţi răsunase
Demult!… Nu, n-a fost vis de fel!
Eu te-am recunoscut de-ndată
Şi zguduită,-nvăpăiată,
Mi-am pus în gând: acesta-i el!

E drept? Pe tine te-auzisem:
Tăcut, tu-mi cuvântai mereu,
Când pe săraci îi miluisem
Şi când c-o rugă potolisem
Tot chinul sufletului meu?
Şi chiar acum, într-o clipită,
Nu tu, vedenie iubită,
Prin noapte fulgerând, te-nclini
Spre fruntea-mi gata să se culce?
Nu tu, şoptind cu farmec dulce,
Îmi dai nădejde şi m-alini?
De eşti vreun înger ce-ocroteşte,
Sau vreun viclean ce ispiteşte:
Vreau îndoiala să-mi goneşti!
Sau poate că-s iluzii, toate,
Sau amăgiri copilăreşti!
Menirea mea e alta, poate…
Dar fie! Soarta mea, pe veci
Ţi-o-ncredinţez acum, umilă.
În faţa ta vărs lacrimi deci
Şi ocrotire-ţi cer şi milă.
Mă vezi: sunt singură-n ungher,
Nu sunt de nimeni înţeleasă,
Chiar mintea mi-e bolnăvicioasă
Şi trebuie, tacând, să pier.
Eu te aştept: cu o privire
Nădejdea-n suflet să-mi trezeşti,
Sau visul greu să-l risipeşti,
Vai, c-o firească dojenire!

Închei! Mă tem să recitesc…
De spaimă mor şi de sfială…
Da-n cinstea ta mă bizuiesc
Şi ei mă dărui cu-drăzneală…